Ilaria şi Măcriş | Lumi Posibile

Un singur gând îi rămăsese Ilariei în minte după ce se scufundase în apa rece ca viaţa a râului. Un singur gând, în timp ce se târâse la mal, o palmă-n mâl și una în palma altcuiva. Un singur gând când gheața i se scurse de pe gene și se uită în doi ochi negri de fantasmă.

Dacă nu te ia Moartea, te iau Frigurile.

Unii ziceau că trebuie să mergi până te uită dumnezeu când se prind Frigurile de tine, dar Ilaria mersese zile în şir şi al ei tot se ţinea scai de ea.

Îi intra în oase şi-i ieşea prin tălpi, o ardea pe faţă şi îi îngheţa în palme. Îi vuia ca apa râului în cap şi o făcea să-şi vadă coşmarurile aievea în zori de zi. Mergea cu ea la pas pe poteca nebătută din pădure, talpă-n talpa ei, o cătușă de plumb pe fiecare-ncheietură.

În fiecare dimineaţă, o apăsa mai tare pe piept. Ilaria nu mai dormise de zile-ntregi.

— Ştii, nu moare nimeni dacă te opreşti puţin, îi zise într-un sfârşit Frigul, scuturând frunzele din calea lor.

Zicea ea ce zicea, dar Ilaria avea vaga impresie că fix asta avea să i se întâmple dacă o lăsau picioarele în pădurea asta. Moartea deja o scăpase printre degete în râul ăla şi nici măcar nu i se uscaseră hainele bine. Dracul avea să crape-n patru înainte ca Ilaria să se oprească în loc și să aştepte să o prindă boala de la spate.

— N-ai obosit?

Până în măduva oaselor, se gândi Ilaria şi grăbi pasul. Frigul o prinse iar din urmă, o brumă de fată fluturând în aer.

— Eu am obosit.

— Lasă-mă şi du-te acasă, zise Ilaria.

— Aş vrea eu, dar…

Ilaria nu apucă să audă ce avea de spus, căci pământul i se surpă atunci sub picioare şi uită şi de înec, şi de boală, şi de friguri cât o luă de-a dura prin uscăciunile pădurii.

— Ţi-am zis că trebuia să te opreşti. Se vedea râpa aia de la un veac distanţă.

— Poate aş fi văzut-o şi eu dacă nu mă ţineai de vorbă, zise Ilaria, bandajându-şi glezna.

Plină de zgârieturi, scaieţi, şi cu o gleznă umflată cât un trunchi de mesteacăn, Ilaria nu avusese de ales decât să înnopteze în primul loc mai ferit după ce se târâse afară din râpă. Aţâţase şi un foc, spre nemulţumirea ei şi fericirea Frigului care o veghea. Halal viaţă ar fi fost să o găsească cineva tocmai acum şi să… Ilaria nici nu mai ştia ce dracului ar mai fi vrut oamenii de la ea.

Mâinile îi tremurau atât de tare încât nici nu se putea uita la ele, aşa că se uită prin foc la Frigul ce stătea de cealaltă parte. Tot a fată arăta, cu părul lung şi hainele sfredelite, câte un lanţ rupt atârnându-i la ambele încheieturi. Îi amintea parcă puţin de Tinca, înainte să se mărite, iar asta îi aducea un amar în gură mai cleios decât boala.

— Cum te cheamă? Pe mine, Măcriş.

— Ţi-am zis să mă laşi în pace.

— Nu pot, zise Măcriş, întinzându-se în iarbă. Oricât de urât mi-e cu tine, odată ce-am plecat de-acasă, nu mă pot întoarce cu mâna-n sân.

— Ia încearcă.

— N-or să mă primească. Şi oricum… nu cred că mai ai mult.

Spunând asta, îi aruncă Ilariei o privire care îi aminti şi mai mult de Tinca; ochi negri înghiţind-o din cap până-n picioare, urmărindu-i sângele care îi susura în vene. Ilaria cu greu se abţinu să nu-şi ia haina de la uscat şi să se acopere mai bine.

— Nu mă laşi decât dacă mor de altceva, aşadar?

— N-am zis asta.

— Dar ce-ai zis?

— Că vreau ceva la schimb. Cum te cheamă?

Ilaria se aplecă mai adânc în căldura focului.

— Ilaria. Cum scap de tine?

Măcriş zâmbi.

— Dă-mă altcuiva mai bun.

Marginea pădurii o întâmpină cu nori de ploaie şi o potecă atât de pietroasă încât Ilaria îşi dădu seama în sfârşit cât de rupte îi erau ghetele. Mereu în coasta ei, Măcriş nu părea nici ea prea entuziasmată de drumul de munte care li se arăta în faţă, dar măcar nu îi mai făcea oasele să tremure la fel de mult. Ori asta, ori Ilaria se obişnuise deja prea mult cu senzaţia şi avea să moară în curând orice ar fi făcut.

Era un hambar în depărtare. O luară la pas.

— Cui ai vrea să te dau?

— Nu ştiu, zise Măcriş, străvezie în aerul funebru. Cuiva cu mai multă stimă de sine. Cu perne moi şi aşternuturi curate…

— Asta-i stima de sine acum?

— Merg cu tine de nouă zile şi văd doar că te îndărătnicești să-ţi faci viaţa grea.

— Da, am mai auzit-o pe-asta.

— Deci da, hai să începem de la cineva cu haine uscate.

Ilariei nu-i prea păsa. Fără să-şi plângă de milă, nu credea că avea să dea de cineva într-o situaţie mai precară ca a ei prea curând. Cu puţin noroc, primul zărit avea să fie primul servit.

Hambarul era gol, dar nu pustiu. La un gard distanţă se vedea altă ridicătură, o casă albicioasă cu hornul fumegând şi câteva găini în curte. Ilaria se lipi de muchia hambarului când văzu câteva mişcări la o fereastră, dar din casă nu ieşi nimeni. Aruncă un ochi apoi spre Măcriş, care se urcase pe acoperişul de paie de deasupra ei.

— Nu te vede nimeni?

— N-are cum. Doar tu mă vezi cât sunt cu tine.

Deci se prea poate să-mi fi pierdut şi minţile în râul ăla, se gândi Ilaria şi scutură din cap. O luă imediat o ameţeală cruntă, dar se prinse mai bine de peretele hambarului şi se ţinu pe picioare. Încă puţin.

— Bine, spune-mi cum te dau.

Pentru un timp, Măcriş nu-i răspunse. Apoi se dădu jos de pe acoperiş, deranjând câteva paie care îi căzură Ilariei în cap.

— Hai mai întâi să dăm un ocol.

În casă trăia un singur om bătrân cu vreo trei pisici. Ilaria îşi spuse că nu-i păsa de asta. Şi ce dacă plănuia să-i dea toate frisoanele şi febrele şi durerile ei de oase? Probabil era deja obişnuit cu ele. Probabil aşa ar fi făcut şi el în locul ei. Probabil, se gândi ea, nici el n-ar fi ridicat un deget când m-au înecat, dacă mă ştia.

Şi totuşi şovăia. Blestemată conştiinţa asta cu care se procopsise la naştere.

— Dă-te mai jos, că vine, zise Măcriş.

Ilaria se coborî în genunchi lângă fereastra prin care se uitaseră amândouă. Măcriş rămase în picioare şi nu se mişcă nici măcar când geamul se deschise cu un scârţâit jalnic. Ţinându-şi respiraţia, Ilaria se pregăti sufleteşte să o ia la fugă, cu glezna ei umflată cu tot, dar în loc de moş, pe pervaz apăru doar una dintre pisici, care nu-i acordă prea mare atenţie.

— S-a dus să-şi facă de mâncare, zise Măcriş.

— Şi acum ce facem? întrebă Ilaria, încercând să nu gâfâie prea tare.

Măcriş nu-i răspunse.

— Ce trebuie să fac acum? Măcriş!

Era greu să te răsteşti în şoaptă, dar asta o făcu în cele din urmă pe Măcriş să se uite la ea. Nu avea nicio expresie pe chip, însă Ilaria tot parcă simţea ceva ascuns acolo.

— Nu vreau aici.

— Poftim?!

Măcriş se lăsă pe vine lângă ea. Părul străveziu îi ajungea la pământ.

— E bătrân, e aproape orb, doarme pe un pat de paie şi totul e plin de păr de mâţă. Nu vreau să stau aici.

Ilaria se holbă la ea o vreme. Avea deja pe limbă câteva blesteme, când durerea de gleznă o distrase de la orice altceva şi îi aminti că nu mai dormise de un veac.

Fără să mai zică nimic, o luă tiptil înapoi spre hambar.

Măcriş o prinse din urmă la scurt timp după ce Ilaria se întinsese pe un petic de fân într-un colţ mai ferit. Ştiu asta şi fără să-şi deschidă ochii; îi era ca o strâmtoare în vene.

— Ce faci?

— Îmi procur nişte stimă de sine, zise Ilaria. Trezeşte-mă dacă vine cineva.

Ilaria o auzi pe Măcriş bolborosind ceva cu patos, dar nu apucă să prindă niciun cuvânt înainte să cadă într-un somn adânc ca apa.

Ar fi fost o tâmpenie să spună că se simţea uşurată. Tot ce-i ieşise din treaba asta era un vuiet mai puternic în piept şi un tremur mai greu de potolit în mâini. Însă când o luară din nou la drum în ziua următoare, Ilaria aproape se lumină când toată gospodăria aia dispăru după prima întorsură a drumului.

O tâmpenie. Îşi pierduse o zi degeaba şi acum trebuia s-o ia de la capăt. Nici nu putea să se gândească la ce avea să facă cu viaţa ei după toate astea, căci îi tremurau prea mult oasele.

Aşa că atunci când pe lângă ele începură să treacă câteva căruţe de negustori, Ilaria se puse imediat pe treabă.

— D-ăia ce zici?

— Prea mulţi copii, n-aş putea să dorm deloc.

— Aia?

— Prea anxioasă, ia uite cum şi-a ros unghiile.

— Ăla?

— Bea prea mult, nu-mi place mirosul.

Ilaria răsuflă prelung când trecură de ultima căruţă.

— În ritmul ăsta, o să mor cu tine de gât.

— Asta-i ideea. De obicei, nu acum, adăugă Măcriş când Ilaria se strâmbă la ea. M-am săturat de atâta mers. Am făcut băşici în tălpi.

— Săraca de tine, zise Ilaria, şi-şi tuşi un sfert din plămâni, de efect.

Primul sat care li se ivi în cale era aproape un oraş, cu străzi întregi acaparate de negustori şi oameni din toate locurile îmbulzindu-se printre tarabe. Ilaria încercă să ignore duhoarea de grăsime arsă care îi făcea atât silă, cât şi foame, şi privi partea mai bună a lucrurilor.

— Aici sigur găseşti pe cineva care să-ţi placă. Uite, ce zici de…

— O să-ţi zic eu când văd pe cineva potrivit.

Asta era prima oară când Măcriş se răstise la ea. Ilaria îi aruncă o privire, apoi îşi mestecă vorbele până ce ajunseră pe o stradă mai lăturalnică. Avea să-i fie destul de greu să-şi găsească un adăpost şi fără să creadă oamenii că vorbea de una singură.

— Mai spune-mi o dată de ce nu te poţi duce unde vrei tu.

— Pentru că nu aşa merg lucrurile.

— Dar cum merg?

— Dacă Moartea scapă pe cineva, ne încercăm noi norocul. Asta-i tocmeala.

— Atunci eu cum de pot să te dau altora? întrebă Ilaria, aruncându-i o privire.

Măcriş dădu din umeri.

— O să te ia Moartea oricum, cândva. Iar mie nu-mi pasă pe cine iau, atâta timp cât iau pe cineva.

— Atâta timp cât sunt mai comozi ca mine.

— Exact.

— Şi altfel nu te primesc acasă?

Măcriş nu zise nimic, dar Ilaria înţelese oricum. Deci nu numai noi ne facem unii altora viaţa grea, se gândi ea. Îi amintea prea mult de cum fuseseră şi părinţii ei cu ani în urmă, înainte să-i ia molima. Dar nu avea timp şi chef de astfel de gânduri, aşa că oftă şi încercă să pară ceva mai veselă.

— Nu sună atât de rău, totuşi. Mi-ar plăcea să-mi pot trăi şi eu viaţa pe seama altora aşa, fără să mă tragă nimeni la răspundere.

— Nu ţi-ar plăcea, zise Măcriş sumbru.

— Ți se dă totul pe tavă fără să ridici un deget. Dacă nu-ţi faci din asta un trai care-ţi place, nu prea te duce mintea.

— Şi totuşi, nu sunt eu cea care a căzut în râu la final de iarnă.

Ilaria se opri în mijlocul drumului, dar nu se întoarse să se uite la ea. Tremurase zile întregi, însă acum îi clocotea sângele în vene.

— N-am căzut, zise ea sec, şi o luă înainte.

Nu fu uşor, dar odată ce fură câteva rufe de pe-o sârmă nevegheată de nimeni, se spălă pe faţă la malul râului, şi-şi împleti părul, Ilaria reuşi în sfârşit să-şi dea la schimb munca de două zile pentru o masă caldă şi un pat la adăpost.

Nu că ar fi ajutat-o la ceva. Chiar şi înfofolită în toate hainele, vechi şi noi, şi pătura amărâtă de pe pat, noaptea tot o prinse tremurând din toate oasele. Dacă Măcriş încerca să o omoare mai repede, o făcea pe ascuns; se aşezase în colţul opus al camerei de câteva ore.

— Şi tata zicea la fel, ştii? încercă Ilaria să-i întindă o ramură jerpelită de măslin. Dacă nu-ţi câştigi pâinea, nu ai ce căuta în casa asta. Fiecare munceşte pentru sine.

— Nu sunt aşa, murmură Măcriş.

— Nu? Dar cum sunt? Acasă ar trebui să te primească indiferent de stare şi de vreme.

— N-ai idee despre ce vorbeşti.

Ilaria dădu din umeri.

— Da, bănuiesc că n-am. Satul ăla nenorocit mi-a fost acasă toată viaţa şi niciun fir de iarbă nu s-a mişcat când m-au înecat.

— De ce te-au înecat?

Ilaria ezită. Ştia că îşi pregătise o sută de motive pe care ar fi putut să le înşire dacă ar fi întrebat-o cineva.

O sută de motive care i se adunaseră în cap încă din copilărie, o colecţie la care adăugase an de an, care o făcuse să se aştepte la orice, care o pregătise, într-un fel grotesc, pentru ce avea să vină.

O sută de motive care au făcut în aşa fel ca primul gând pe care îl avusese când intrase cu totul în apă, după nu vreau să mor, doamne, nu vreau să mor, să fie în sfârşit, acum nu mai trebuie să aştept să se întâmple.

Dar ce dracu’ mai conta acum?

— Am iubit o fată care s-a ales cu un soţ gelos, zise ea. Nimic nou.

Măcriş nu reacţionă în niciun fel, astfel încât Ilaria se gândi că nici n-o băgase în seamă. Însă după un timp, simţi un tremur uşor în tălpi şi o văzu pe Măcriş uitându-se la ea.

— Ea ştia?

— A ştiut până n-a mai vrut să ştie. Probabil or să-i spună că m-am înecat singură.

— Ştii că mai era cineva cu tine în râu când m-am legat de tine, nu?

— A, da… Cred că l-am tras după mine când m-a împins. Uitasem.

— S-a legat şi de el ceva.

— Foarte bine.

S-ar fi aşteptat să o înveselească mai mult gândul. Că nu scăpase nevătămat, că nu numai ea era pe moarte, că Tinca nu avea să-şi petreacă tot restul vieţii lângă un mişel, că undeva în lume era un dram de dreptate. Însă Ilaria nu mai avea suflu pentru astfel de gânduri acum. Era atât de obosită de tot şi toate încât nimic nu mai părea să o atingă.

Înainte să adoarmă, însă, Măcriş o întrebă:

— N-o să te întorci după ea?

— N-are rost, zise Ilaria, întinzându-se în pat. Se terminase totul între noi de mult timp, şi cred că un sfârşit mi-e de ajuns.

În zilele ce urmară, Ilaria n-o mai bătu la cap cu toţi oamenii care treceau pe stradă. Îşi spuse că Măcriş probabil ar fi făcut şi mai multe nazuri dacă ar fi insistat, doar ca s-o enerveze, şi-şi văzu de treburile ei. Spălatul vaselor şi duşumelelor era o activitate care nu-ţi lăsa prea multă energie de altceva.

Poate de-asta, se gândi ea apoi, nu făcu mare caz când Măcriş îi spuse, într-o seară:

— Nu-i nimeni aici pentru mine.

În zorii zilei următoare, o luară din nou la pas. Ieşiră din sat şi aleseră drumul ce şiroia în jos către dealuri, iar Ilaria îşi spuse că nu făcuse mare caz pentru că nu avea de ales oricum, pentru că nu avea niciun as în mânecă, nimic de dat la schimb. Îşi spuse toate astea în repetate rânduri, căci erau mai uşor de înghiţit decât ideea că, din nou, se obişnuise cu răul şi-l denumise acasă.

Degetele începuseră să i se învineţească. Doar oleacă, de parcă stătuse prea mult afară, dar destul încât să nu-şi mai simtă pielea ici şi când. Nu mai simţea multe lucruri de la o vreme. I se lăsase o ceaţă groasă peste minte.

Măcriş se ţinuse mai departe de ea în ultimele zile, şi Ilaria îşi dădea seama că se străduia din răsputeri să-i ţină tremurul în frâu, să-l potolească cât putea de mult. Dar gheaţa care îi intrase în vene şi în măduvă în râul ăla era încă acolo, orice ar fi făcut.

Aproape că nici nu băgă de seamă când ajunse în următorul sat, dar apoi aproape o călcă o căruţă, aşa că Ilaria se opri puţin lângă o fântână să-şi recapete simţurile. Nu-i reveniră prea multe, dar privirea i se limpezi destul s-o vadă pe Măcriş uitându-se crispată în jur. Ilaria ar fi dat în râs dacă n-ar fi durut-o pieptul atât de tare.

— Aproape m-ai pierdut.

— Fii mai atentă, zise Măcriş.

Apoi se întoarse cu spatele la ea şi o luă pe o altă alee, aşa că Ilaria n-avu de ales decât s-o urmeze. Se învârtiră cam prin tot satul, cât timp Măcriş refuză să-i spună ce anume căuta. Ilaria arătă de câteva ori cu jumătate de gură spre câte un trecător care poate i-ar fi fost pe plac, dar fu ignorată complet, ca înainte.

— Dacă nu-ţi place nimic putem pleca?

— Încearcă acolo.

Măcriş se oprise în faţa unei apoteci, cu ferestre fumurii şi ierburi agăţate de toate pervazele. Nu era cea mai arătoasă casă din zonă, dar nici în paragină nu părea a fi. Ilaria îşi trecu o mână peste faţă şi oftă.

— Nu cred că sunt bună de muncă acuma şi nu m-am priceput niciodată la ierburi. E destul de cald să dormim afară.

— Nu, zise Măcriş. Zic că oricine ar fi cei care s-or îngriji de-o apotecă, știu să aibă grijă și de ei înșiși.

— Așa, și?

— Și, de obicei, se poate să fi fost bolnavi rău măcar o dată înainte să le vină interesul. I-a lăsat Moartea o dată.

Ilaria oftă.

— Nu ştiu de ce crezi că aici ţi-ar fi mai comod decât la meşterul ăla cu trei vizitii, dar mă rog…

Apoteca era mai puţin întunecată decât s-ar fi aşteptat, iar un iz de ienupăr plutea printre rafturile pline de borcane şi tincturi. Ilaria se uită în jur, dar nu văzu pe nimeni, aşa că îşi făcu de lucru citind scrijeliturile de pe borcane.

— Cât vrei să…, începu ea în şoaptă, dar Măcriş nu era nicăieri.

— Pot să te ajut cu ceva? se auzi brusc, iar o femeie scoase capul pe uşa altei încăperi.

Ilaria tresări, încă uitându-se după Măcriş cu coada ochiului. Văzuse un voal fumuriu de după alt raft, dar nu putea spune dacă era ea sau nu.

— Nu, nu, doar mă uitam…

— Bine, atunci. O, doamne, ce s-a întâmplat cu tine?

Apotecara veni mai aproape şi-şi puse o pereche de ochelari groşi ca să o examineze mai bine. Ilaria nici nu apucă să facă un pas îndărăt înainte să-i fie verificate şi mâinile, şi ochii, şi pulsul.

— Te-au luat Frigurile rău. Eşti de mult aşa? Hai, ia un loc aici, mă duc să-ţi fierb ceva.

— Nu, sunt bine, zise Ilaria repede, deşi până şi simplul fapt de a se aşeza pe un fotoliu o ameţise. N-am cum să vă plătesc, oricum.

— N-ai de ce să mă plăteşti, că doar oameni suntem. Şezi acolo, vin numaidecât.

Ilaria stătu cu capul în mâini până îşi mai reveni în fire. Când îşi deschise ochii, Măcriş o veghea de pe un alt scaun cu o expresie serioasă.

— Deci?

— Prea mult praf, zise Măcriş, iar Ilaria răsuflă amuzată.

— Vrei să plecăm înainte să se-ntoarcă?

Măcriş nu răspunse, doar o privi în continuare. La scurt timp, apotecara reveni cu o cană mare şi aburindă şi cu un dumicat de pâine.

— Ia de-aici. N-o să te scape complet de ele, dar o să le mai domolească dacă bei fiertura asta o dată la câteva zile. O să-ţi fac un săculeţ, să mai ai pentru o vreme. Bea-o cât e fierbinte!

Dispăru din nou înainte ca Ilaria să-şi găsească cuvintele şi o lăsă cu pâinea într-o mână şi cana în cealaltă mână. Ilaria aşteptă o clipă, să vadă dacă Măcriş avea să-i îngheţe fiertura sau să-i facă mâinile să tremure aşa de tare încât s-o scape, dar Măcriş nu se mişcă de pe scaun. Ilaria nu mai spuse nici ea nimic.

Însă nu-şi luară ochii una de la alta până nu se goli toată cana.

Ilaria nu era sigură dacă putea spune că Măcriș părea mai domolită de la leacul cu pricina, dar măcar oasele o dureau mai puțin. De câteva ori chiar, se trezi dimineața cu soarele în ochi și se simți aproape — aproape — bine. Uitase cum era.

Niciuna dintre ele nu mai aduse vorba de apotecă în zilele următoare de mers, însă, așa că Ilaria trebui să mustească singură în propriile-i gânduri, în timp ce Măcriș mergea la vreo douăzeci de paşi în fața ei. Ilaria se plictisise să tot alerge după ea. Chiar şi cu plămânii mai uşori, picioarele tot o dureau. Trebuia să încerce să fure o pereche nouă de ghete în următorul sat.

— Cum ți-s băşicile? strigă Ilaria după ea.

— Sunt bine, bolborosi Măcriş.

— Ești sigură? N-ai mai zis nimic de mult!

— Am zis că-s bine.

— Deci nu vrei să ne oprim?

Măcriş se opri în drum şi-i aruncă o privire urâcioasă. Ilaria rânji.

Se așezară pe iarba moale din vârful unui deal presărat cu pruni. Înaintea lor, lumea se revărsa în valuri-valuri maronii-verzui, până se domolea ca o apă galbenă în depărtare. Ilaria își prinse picioarele la piept și-și puse bărbia pe genunchi.

— Crezi c-o să avem mai mult noroc la câmpie?

— Nu ştiu. Poate.

— Ar trebui să fie mai cald pe-acolo, măcar.

— De obicei este.

— Da? N-am mai fost. Mă gândisem la un moment dat să plec, dar n-am mai apucat.

— E ca oricare alte locuri.

Ilaria îi aruncă o privire îndoielnică, iar Măcriș se fâstâci puțin, își culese părul de pe umeri și începu să-l împletească.

— Poate cu mai mulți țânțari.

Cât timp să fi trecut de când râsese ultima oară? Judecând după cât de mult o dureau obrajii și pieptul, prea mult.

Măcriș își desfăcu părul de cum îl termină de împletit în două cozi, apoi ezită câteva clipe.

— Tu ce-o să faci după asta?

— Cum adică?

— După ce ne… separăm. Ce plănuiești să faci?

— Doamne, nici n-am apucat să mă gândesc, zise Ilaria. Am pornit la drum fiindcă voiam să ajung cât mai departe de satul meu, dar nu pot spune că am şi o ţintă în minte. Probabil o să mă opresc și eu undeva unde-i mai cald, unde mă agaţă norocul.

Râse din nou.

— Ia zi, asta-i stimă de sine?

Măcriş zâmbi.

— E un început.

Era a doua lună nouă de când soţul Tincăi încercase s-o înece, iar stelele erau atât de clare încât Ilariei i se părea că le putea vedea şi cu ochii închişi.

Se întinseseră pe acoperişul de paie al unui hambar şi nu era nimic în jurul lor decât şuierul greierilor şi un vânt domol trecând peste dealuri. Ilaria se gândi vag că nu mai fusese atât de liniştită de ani şi ani de zile.

Poate de-asta, în loc să încerce să adoarmă din nou, zise:

— Ce se întâmplă cu cele ca tine, cărora nu le face la fel de multă plăcere să chinuie oamenii?

— Ce te face să crezi că nu-mi face plăcere?

— Ai fi putut să mă stârpeşti din prima zi, dacă ai fi vrut. Nu vrei să te întorci acasă, vrei să stai mai mult pe aici printre noi.

Stătură în linişte o vreme.

— Nu se întâmplă nimic.

— Nu întreabă nimeni de tine? Aşa mult ia să iei pe cineva?

— Uneori durează o viaţă întreagă, zise Măcriș. Nu se întreabă nimeni.

Trecură de un sat, apoi de altul, apoi o luară, tacit de comun acord, pe o potecă mai ferită prin pădure, pe unde arareori mai vedeau oameni și puteau vorbi în pace. Încet-încet, vorbiră de de toate.

După multă bodogăneală, Măcriș îi spuse de alți oameni de care se legase, cu casele sau cocioabele sau castelele lor. Îi spuse despre mare și despre vânt și despre lăcașuri ascunse în inimile altor munți. Îi spuse despre peştera în care se născuse şi la care uneori voia, alteori nu voia să se întoarcă.

Iar când îi veni rândul, Ilaria îi spuse şi ea. Începu cu lucrurile mari, mamă, tată, casă, apoi trecu la cele mici, vise, frici, plăceri. Toate lucrurile mărunte despre care vorbise și cu Tinca în altă viață, apoi și altele pe care nu le spusese nimănui, pe care nici nu le gândise înainte să-i intre gheața-n oase.

— Știi, n-aș vrea să mă schimb, chiar și după toate astea. Obișnuiam să cred că aș fi vrut, dacă aș fi putut, dar toate emoțiile astea, tot ce-am ținut în mine… nu le regret, chiar dacă alții ar spune că ele m-au dus la pierzanie. Nu m-am simțit niciodată mai vie ca atunci când o țineam de mână. N-aș da asta la schimb pentru nimic.

— Și totuși nu vrei să te-ntorci.

— Lumea-i largă. Oi mai învia eu o dată.

Se lăsă în jos atunci, iar Măcriş tresări când Ilaria se puse cu capul în poala ei.

— N-ar trebui să stai aşa aproape.

— E-n regulă. Nu te mai simt aşa de tare de când beau fiertura aia.

— Nici aia n-o să aibă efect de-a pururea.

— O să găsim noi altceva când n-o mai avea.

— Sau pe altcineva.

Ilaria începu să râdă.

— Ce-i?

— Ştiu că doar aştepţi după mine, Măcriș. Nu mai e nevoie de șarade.

Măcriș se uită la ea cu fruntea încrețită de tristețe.

— Chiar sperasem să găsim pe cineva…

— Da? Ghinion de neşansă, atunci, căscă Ilaria. Dar e în regulă. Ar fi putut fi mai rău. Aşa e în regulă.

— Aşa cum?

— Aşa, cu tine. E linişte.

Simţi atunci o atingere pe la tâmple, uşoară şi răcoroasă ca un vânt de primăvară, dar nu-şi deschise ochii. Astfel de momente de răgaz erau puţine în viaţa ei. Stătu acolo, cu Măcriş trecându-şi degetele prin părul ei, până adormi.

A doua zi dimineaţă se trezi cu nişte apă rece pe faţă, iar deasupra ei stătea o fată necunoscută.

— Eşti bine?

Ilaria se ridică repede din iarbă și aproape îi doborî găleata plină de la picioare. Hainele-i erau grele de rouă. Nu apucă să se sperie decât o clipă, până ce o văzu pe Măcriș în spatele fetei, inspectându-i buzunarele.

— N-are nimic la ea.

— Sunt bine, zise Ilaria.

— Te-am văzut dormind singură aici când am fost să iau apă, m-am gândit să nu fi pățit ceva. Ori asta, ori erai capcană pusă de hoți, dar nu cred că ar face mare avere prin locurile astea.

Amândouă râseră puțin sacadat, în timp ce Măcriș mai dădu târcoale de câteva ori.

— Bănuiesc că și tu ai spune asta despre mine, continuă fata și dădu din umeri. Ți-e foame? Hai la masă.

Își ridică găleata și o luă la pas fără să se uite înapoi, lăsându-le pe Ilaria și pe Măcriș să se uite nedumerite în urma ei. Ilaria dădu și ea din umeri. Ce altceva putea să i se mai întâmple? O urmară.

O chema Flavia. Locuia cu tatăl său şi cu un câine antic într-o ogradă plină de corcoduşi, la juma’ de zi de mers până la cel mai apropiat sat. Mama îi murise când era mai mică şi se mutaseră aici căci le plăcea liniştea, zicea tatăl ei.

Mai zise și că Ilaria putea sta cu ei până își mai revenea din ce i s-o fi întâmplat. Nu o întrebară, așa că nici ea nu-i minți, doar le mulțumi din abundență și se bucură de prima baie cu apă caldă de care avu parte după multe săptămâni. Primi niște haine de împrumut, își țesălă părul și-și încălzi picioarele la gura sobei.

Era o casă. Era un cămin. Ilaria aproape se aşteptă să se trezească la fundul râului când adormi prima oară în patul din fundul casei, dar dimineața o primi cu un miros de pâine coaptă.

Pe cât de mult se desfăta ea în nimicurile astea minunate, pe atât de nemulțumită părea Măcriș. Pentru o clipă, Ilaria se întrebă dacă se încruntase așa fiindcă până și degerăturile îi păreau mai calme zilele astea, dar nu-i luă mult să bage de seamă că era altă problemă la mijloc.

— Ştiu că nu-ţi place de ea, dar nu se întâmplă nimic dacă stăm puţin pe aici să ne tragem sufletul.

— N-am zis că nu-mi place.

— Nu? Faci o mutră de fiecare dată când se bagă în vorbă cu mine. Uite aşa.

Ca prin farmec, de cum spuse asta, Flavia și intră în cameră.

— De ce râzi?

Ilaria-și duse o mână la gură și dădu din cap.

— Bine, nu-mi spune. Hai cu mine să-ţi arăt ce-avem de făcut pe-afară.

Măcriş se încruntă şi mai tare când Flavia o luă de încheietură. Dar Ilaria nu mai zise nimic, doar îşi trecu mâna uşor peste şi prin braţul lui Măcriş, urnind-o să vină după ele.

Poate că bătrânii aveau dreptate când ziceau că cel care nu moare de viaţă grea are să moară mai repede de viaţă bună, se gândea Ilaria câteva zile mai târziu, în timp ce se chinuia să-şi amuţească tusea într-o faţă de pernă veche. Deja apăruseră câteva pete de sânge pe ţesătură, dar se străduia să le ignore.

Parcă n-o duruse aşa de mult pe tot drumul ăla prin frig şi ploaie. Dezmorţirea era mama tuturor durerilor.

Fiertura din cană căpătase şi ea o tentă rozalie, de la ultima gură. Ilaria bău ce mai rămăsese din ea cu ochii închişi, apoi se rezemă uşor de scaun.

— Ți-am zis că la un moment dat nu avea să mai facă față.

— Face, face, doar am îndoit eu doza în ultima vreme.

— De ce?

Ilaria îşi miji ochii ca s-o vadă mai bine. Măcriş se retrăsese din nou în partea opusă a camerei şi era atât de străvezie la lumina lumânării încât de-abia se vedea de umbre, dar Ilaria putea să-i citească emoţiile în voce.

— Că nu știu când o să mai găsim vreo apotecă și majoritatea nu dau leacuri pe gratis, zise ea, împăciuitor. Așa că va trebui să găsesc și de muncă mai întâi și… are să dureze, atât.

Măcriş rumină în taină în celălalt colţ al camerei cât timp pe Ilaria o mai trecură câteva valuri de tuse. Fu aproape uşurată când începu să tremure din tot corpul, căci de obicei asta însemna că avea să adoarmă curând.

De abia îşi adunase câteva plăpumi sub care să se îngroape când Măcriş veni brusc lângă ea.

— A fost bolnavă de plămâni când era mică.

— Ce?

— I-am auzit vorbind pe ea și pe taică-său, că te văzuseră bolnavă și se gândeau ce să-ți aducă.

— Vezi, mai trăim din mila altora un timp.

— Nu mă asculți.

Ilaria îşi lăsă plăpumile din braţe şi se aşeză pe marginea patului.

— Spune-mi, atunci. Ce zici?

— A fost bolnavă când era mică, enunță Măcriș. A scăpat de Moarte o dată.

Îi luă câteva momente până când înțelese, iar atunci tremuratul din oase i se înverșună.

— Nu.

— Ba da. Pot s-o simt.

Îi veni un gust amar în gură, un miros de apă în nări. Ilaria dădu din cap până ce-o luă greața.

— Nu, nu. Nu de-asta am venit aici.

— Zi c-am avut noroc. E tocmai ce aveam nevoie.

Când clătină din cap încă o dată, Măcriș se așeză la picioarele ei și-o prinse de ambele mâini.

— Nu ne-a făcut niciun rău.

— O să mă prind mai uşor, zise Măcriș. O să am grijă. O să-i las câţi ani îi era dat să aibă.

Nu-i venea să creadă că îi dăduseră lacrimile. Nici nu putea să-și miște mâinile ca să și le șteargă.

— Chiar aici vrei să rămâi?

— E un loc la fel de bun ca oricare altul, zise Măcriș, de parcă nu petrecuse săptămâni întregi găsind zgaibe în fiecare locșor care li se ivise în cale.

Ilaria ar fi râs dacă ar fi putut.

— De ce faci asta?

— Nu fac nimic, doar îți spun.

— Măcriș…

— Ne-am tocmit. Dacă găsesc pe cineva mai bun, mă dai.

E bun cu mine, îi zisese şi Tinca acum o viaţă. Aşa va fi mai bine pentru amândouă, ai să vezi.

Ilaria se uită la ea prelung, apoi își trase mâinile din ale ei și se dădu mai deoparte.

— Bine. Spune-mi cum te dau.

În ziua următoare, Ilaria o luă ușor de mână. În amiaza de după, îi puse o floare în păr. În ziua de apoi, o sărută pe obraz și simți cum gheața i se topi din oase. Dar nu de căldură sau de drag, ci doar ca o lipsă. Aceeași lipsă pe care o simți și când se întoarse îndărăt, iar Măcriș nu era nicăieri de găsit. Nu mai era a ei s-o vadă.

Nimic altceva nu se schimbase. Şi totuşi, era ca şi cum Ilaria se afundase din nou în râul care aproape o doborâse o dată, neputând să simtă nimic altceva decât susurul apei şi lipsa pământului de sub picioare. Un curent care o purta la vale indiferent ce ar fi făcut.

— Eşti bine? o întrebă Flavia.

— Sunt bine, minţi Ilaria.

— Bine. Eu mă duc să mai trag un pulover pe mine. S-a cam lăsat frigul, nu ţi se pare?

Apoi Flavia o sărută şi ea pe obraz, în colţul gurii, repede de parcă îi era frică să n-o ardă, şi fugi din magazie. Iar Ilaria nu simţi nimic, nimic, nimic.

În zilele ce urmară, Flavia păru puțin mai palidă și începu să bea mai multe ceaiuri, dar în rest nu părea mai pe ducă decât înainte. Nu că asta ar fi făcut-o pe Ilaria să se simtă mai puțin vinovată. Tot sufletul îi era vină și goliciune și ambele îi erau pe cât de cunoscute, pe atât de nedorite. Uitase soiul ăsta de durere în cele câteva luni de viață nouă.

Când o găsi pe Flavia tușindu-și sufletul în fundul curții, Ilaria aproape-i spuse totul, dar Flavia îi făcu cu mâna înainte de a-și găsi cuvintele.

— Nu-i nimic, nu-i nimic, spuse ea. Mă mai apucă uneori primăvara, dar îmi trece. Doar să nu-i spui tatei, că se sperie. Promiți?

— Promit, zise Ilaria, căutând în zadar o licărire de fum sau brumă în jurul ei.

Ce-i drept, păru mai bine după aceea, iar Ilaria nu zise nimic nimănui, însă înăuntrul ei tot era un hău de neumplut.

Flavia încercă s-o mai prindă de una singură de câteva ori, îi prinse mâna pe sub ştergar la cină, îi aruncă priviri curioase când se spălau pe faţă dimineaţa, dar de fiecare dată când se uita la ea mai bine, Ilaria nu simţea decât o apăsare amară, un fel de gelozie cum nu mai simţise de ani şi ani de zile. Vina venea mereu a doua. Primul gând îi era mereu: Ţi-am dat-o şi nici măcar nu poţi s-o vezi.

Al treilea gând îi venea doar seara, când aşternuturile erau calde şi niciun tremur n-o mai legăna. Te mai uiţi la mine? urmat de: Ce vezi?

Era limpede că nu mai putea sta aici.

Odată ce taica Flaviei fu convins că Ilaria era cât de sănătoasă se putea, se înduplecă s-o ia cu el în sat la târg.

Până seara, Ilaria se aciuase deja la coana Vera, hangița înaltă și vârtoasă a satului, care îi spuse că dacă o ajuta la spălat putinile și la bucătărie, avea o cămară în care ar fi avut loc să doarmă. La fel cum nu fusese întrebată mare lucru nici când le poposise acasă, nu o întrebă nimeni prea multe nici acum. Ilaria se mută în aceeași seară.

Nu era atât de departe de gândurile sale cum și-ar fi dorit, dar era ceva mai departe decât ar fi fost cu Flavia în casă. Măcar aici știa că n-avea nimeni s-o vegheze cât dormea.

Cu greu își spuse că îi părea bine.

Mai bine de o săptămână trecu pe lângă ea fără s-o simtă. Zilele se lungiră, nopțile se încălziră, iar Ilaria și le umplu pe toate cu atâtea treburi încât deseori nu-i mai rămânea destulă vlagă nici să viseze. Unele dimineți tot o găsiră cufundată în amintirea unor mâini reci trecându-i pe la tâmple, dar sări din ea ca arsă de fiecare dată.

Apoi, într-o seară mai molcomă, îi veni pe la nas un miros cunoscut, ce o scoase din cămara ei și o purtă până în bucătăria hanului, unde coana Vera pisa de zor o mână de ierburi într-un mojar de piatră. Nu se opri nici când Ilaria ajunse în pragul ușii, dar își înclină capul ușor spre ea.

— Nu poți dormi? Șezi acilea, că aproape am terminat. Oi pune de un ceai.

Ilaria se așeză la celălalt capăt al mesei și o privi în tăcere. Nu dură mult până ce coana Vera continuă:

— Îi fac ăleia mici unde ai stat tu o tinctură de friguri, că tare se mai impacientează ta-su la orişice strănut. Zici să nu cobești, dar el cobește mai tare ca noi toți.

Ăsta era mirosul, într-adevăr. Dacă și-ar fi închis ochii, Ilaria s-ar fi trezit din nou într-o apotecă, la o margine de drum, pe lângă un foc în mijlocul pădurii. Într-o odaie mică, cu sânge în gură și în cană.

— O s-o vindece?

— O s-o facă mai bine. Nimeni nu scapă cu totul de Friguri, odată ce te-au atins. Își lasă acolo o scorbură, să intre și alte jivine în locul lor. Aia mică era așa de când o știu. Nu te-omoară, dacă știi cum să ai grijă de tine, dar nici ca înainte nu vei mai fi.

Ilaria își frecă podul palmei peste inimă, cu ochii încă la mojar.

— Cum se face…?

— Vrei să-nveţi? se miră coana Vera. Hai, vino acilea lângă mine, că-ți arăt. Iaca ce-ți trebuie…

Noaptea următoare o prinse cu bagajul făcut — o traistă împrumutată cu haine împrumutate şi un sac de ierburi uscate — şi cu cheia atârnată de clanţa uşii. Făcuse câtă ordine putuse în cameră şi mai trecuse cu cârpa prin tot hanul înainte să se pregătească.

Poate avea să se întoarcă cândva. Poate nu. Avea jumătate de noapte de mers înainte să afle cum avea să-i arate viaţa asta nouă. A doua? A treia?

Nu știa când se schimbase în așa fel, dar de asta era sigură: nu-i ajungea un singur sfârșit de data asta.

Când ajunse iar la casa Flaviei, Ilaria dădu un ocol până-i găsi fereastra camerei și se strecură înăuntru cât de ușor putu. Atinse podeaua fără niciun sunet.

— Măcriș, șopti apoi.

Flavia era ascunsă sub un maldăr de pături, dar chipul încă îi era la vedere, cu obrajii înroșiți fie de căldură, fie de febră. Nu schiță niciun gest când Ilaria se așeză pe marginea patului.

— Măcriș, Ilaria încercă din nou, apoi ceva mai tare. Măcriș!

Nicio mișcare, dar Ilaria tot își ținu respirația până fu sigură că nu o auzise nimeni din casă. Nimeni în afară de cine trebuia.

— Ce-mi tot ții mie predici despre stima de sine, când tu te ascunzi de la prima piedică? Ţi-am zis, ne-om descurca noi prin toate. Şi dacă nu vrei să te-ntorci acasă, atunci… atunci nu te întoarce. Lumea-i largă. Ne-om găsi noi o casă a noastră.

Ezită puțin, apoi se aplecă peste păturile tremurânde de pe pat. Însă nu apucă să-i atingă buzele Flaviei cu ale sale decât preț de o clipă, înainte să dea de unele reci ca apa râului. Măcriș o sărută înverșunat, dar aproape cu furie, împingând-o jos de pe pat și strângându-și mâinile în părul ei.

Când se despărțiră, erau amândouă în genunchi pe podea, respirând sacadat. Printr-o minune nesperată, Flavia încă dormea; ba chiar respira mai liniștită și își dăduse în somn câteva plăpumi de pe ea. Ilaria aproape bufni în râs.

Apoi o trase pe Măcriș după ea afară pe fereastră și nu se opriră din alergat până ajunseră din nou în pădure. De data asta, Ilaria chiar râse.

Măcriș încă o privea nemulțumită. Ilaria o mai sărută o dată.

Era ca gheața strânsă-n pumn până ți se părea fierbinte. I se revărsă în vene și în oase cu o durere la fel de plăcută ca odihna după un drum lung. Ilaria mersese atât, atât de mult.

— Chiar ești pusă să-ți faci viața grea, oftă Măcriș.

Ilaria zâmbi.

— Da. Și mi-ai promis o viață-ntreagă. Hai să vedem unde ne-o duce.