Porco Urbo

În august, greierii scârțâiau, frunzele șuierau, iarba uscată foșnea în gol de-a lungul râului Selba, iar șobolanii treceau mereu în zig-zag. Stropitoarele stropeau cu rahat. Tanibal își trase nădragii dospiți de căldură, își șterse fruntea umezită cu marginea de la maiou și ieși în pridvor de dimineață, unde mama Yola o ținea pe cea mică, Ema, în brațe. Amândouă îl așteptau gătite: mătușa cu un colier din bile de lemn colorate tresărind pe panta pieptului voluminos, iar nepoata într-o rochiță albă de in, ruptă la o bretea. Tanibal le salută și se jucă cu zulufii negri ai fetiței, apoi o luă în brațe. Până la cimitir mătușa merse șontâc-șontâc, târșâind-și șlapii de cauciuc pe drumul principal plin de pietre și smocuri de fân. Un vânticel le stârni simțurile când ajunseră aproape de aglomerația de plăci din beton și cruci oblice, adumbrite de pini. Muștele roiau și bâzâiau de parcă ar fi guvernat peste un colos de fecale, însă era doar mirosul din jur care atrăgea și crea confuzie.

Mama Yola scoase din poșetă o candelă, dădu foc la fitil și o puse în dreptul unui mormânt proaspăt ridicat. Lăsată jos, Ema rupse o frunză dintr-un știr sălbatic și îl băgă în gură, dar Tanibal o lovi imediat peste degete. Fetița începu să plângă în hohote, cu sughițuri, însă fu trasă rapid de unchi pe o cărare în proximitatea căreia stropitoarele împroșcau viguros cu jeturi maronii. Unchiul îi șterse lacrimile cu degetele. În depărtare, o remarcă pe Ana, cu părul ei creț, îmbrăcată într-o rochie vaporoasă. Ajungând în dreptul lor, fata îl sărută, pe urmă îi dădu un pupic fetiței pe lobul urechii.

– Îți mulțumesc că ai venit, șopti el, privind legătura de lavandă din mâinile ei.

– Cum se mai simte mătușa ta?

– E mai liniștită acum, deși crizele de respirație s-au îndesit în ultimele zile.

O luară amândoi pe Ema de mână și porniră în direcția cimitirului. Au găsit-o pe Mama Yola șușotind o rugăciune, cu fruntea aplecată și mâinile împreunate în jurul pântecului. Un timp se holbară toți patru la mănunchiul de flori mov așezat la mijlocul pietrei funerare, cutreierată de musculițe și furnici. Tanibal îi spuse într-un final mătușii sale că el și Ana vor merge la o plimbare.

Au pășit o vreme într-o simfonie a lăcustelor și a stropitoarelor companiei Porco Urbo, până ce au dat de un container cu cadavre de porci. În jurul trupurilor, muștele zburau ca sateliții, pe lângă coaste, de-a lungul cozilor încovrigate, se așezau pe blana zbârlită și pe pielea țeapănă. Scârbită, Ana își întoarse capul de la priveliște. În schimb, Tanibal înregistră fiecare detaliu al spectacolului. Lada avea să fie preluată de un camion și leșurile duse la procesare pentru a fi transformate în mâncare pentru porcii vii. Ajunși într-un loc plin de stejari, Tanibal o trase pe Ana lângă el, privindu-i fix chipul cu ochi mari. O sărută apăsat. Ea îi dezmierdă brațele, intrând cu palmele în scobitura pieptului. Feriți de locuitori, făcură dragoste pe pământul aspru până când cerul se umplu de pete sângerii. O duhoare înecăcioasă de excremente și de apă stătută de la smârcurile din jur se întindea ca un fum de țigară peste ei.

– Mi-au dat un halat și l-am dus acasă să îl spăl, zise ea. Aveam impresia că purta mirosul fostului angajat.

Tânărul se sprijini în coate, cercetând-o uluit.

– Nu ești obligată să lucrezi la Porco Urbo, ai putea veni cu mine, Ana.

– Nu pot pleca din Kiwi Nord, părinții mei încă trăiesc.

– Deci mai bine tai carne până n-o să mai știi de tine.

– Îmi pare rău de bunicul tău și că s-a dus așa de repede, dar eu mai am în sat oameni dragi.

– Te rog, șopti el mâhnit, studiindu-i cearcănele adânci ca niște albii secate de râu, unghiile roase pe lături cu pielea din jurul lor roșiatecă și julită, trupul slab și palid, degetele subțiri ca niște muguri translucizi de soia. Ana, eu te iubesc nebunește!

Când se auzi pe sine însuși, un sentiment de panică îi coborî în pântec. Nu i se mai confesase niciodată. Își vârî un pumn în despicătura dintre coaste, în dreptul inimii, și împinse în piele pentru a micșora greutatea. Ana îi acoperi pumnul cu degetele ei.

– Ce va face Ema dacă bunica ei moare? Cât crezi că va mai rezista Yola cu stimulatorul cardiac?

– Dacă i se întâmplă ceva mătușii, o voi căuta pe fiică-sa și-n gaură de șarpe. Dar nu îmi doresc soarta bunicului meu, e ca și cum Kiwi Nord n-ar lăsa pe nimeni să îmbătrânească în pace. Poluarea e pretutindeni, se întinde ca o cangrenă.

Tanibal îi prinse la rândul lui mâna cealaltă sprijinită de rădăcina unui stejar și o cercetă cu atenție în întunecimea ce se așternea pe nesimțite. Nestingherită, Ana urmărea un gândac săpător, cu o coroană galbenă între cap și trunchiul negru de chitină, cum își făcea loc printre firele uscate de iarbă.

– Vine de la containere, zise el pe nerăsuflate.

– Poftim?

– Cărăbușul de aici. Se hrănește cu cadavre. Cu moarte. Ana, ești fragilă și ai nevoie de viață. Hai cu mine, te rog!

Luna se ivi printre ramurile stejarului și Tanibal își aduse aminte că o parte din tulburarea lui trebuia astâmpărată cu pilule. Ana știa și ea că boala asta perfidă taie din voința unui om, sau cum din contră, o forțează să iasă la înaintare.

– Nu pot, șuieră ea, mâine mă voi prezenta acolo.

Tanibal o prinse de încheietură și i-o strânse tare până ce fata se zbătu de durere. Eliberându-se, ea se depărtă cu pași siguri în întuneric.

Tot mai mulți gândaci în negru și galben se revărsau pe pământul uscat din jur. El găsi un bolovan și îi izbi pe fiecare în parte, sfărâmând coama lor de culoarea aurului, apoi fugi spre containerul cu porci și îl împinse convulsiv, poticnindu-se, trase de el ca de propria cruce, spre pâlcul de copaci unde adineauri se iubise cu Ana. Între două trunchiuri groase, în miasma de descompunere, îndepărtă straturile de sol precum o cârtiță înfometată. După câteva ore, prinse piciorul primului porc și-l aruncă scârbit în groapa proaspăt formată. Când să-l apuce pe al doilea, îl podidi voma. Se ținu de burtă și vărsă lângă groapă. Continuă hotărât cu trupurile rămase și umplu groapa cu ele. Prin bezna nopții, duse lada înapoi pe drumul principal și porni gânditor spre casă.

Luna aluneca spre apus când primele frânturi de lumină portocalie împânziră linia orizontului dinspre est. În holul casei, Tanibal o zări prin ușa întredeschisă pe mama Yola dormind pe canapea cu Ema în brațe. Un val de neliniște îl străbătu. Inspiră adânc. După moartea bunicului, își chemase mătușa și fetița ei să trăiască în locuința lui, ca să nu se mai zbată lună de lună pentru plata chiriei pe o garsonieră. În bucătărie, deschise frigiderul și scoase oala cu mâncare de legume. Luă câteva guri din compoziția rece. Niciodată nu consumaseră carne de porc, căci sunetele jalnice și grohăirile ieșite din incintele crescătoriei, amestecate cu leșurile lor lăsate la vedere și cu munții de excremente pulverizate peste sute de hectare, le întorceau stomacul pe dos. Cu abatorul de aici, Porco Urbo hrănea toată Umania, mai puțin pe cei rămași în vecinătate.

Întors în camera lui, trase de sub pat aparatul greu ca un pui de elefant. Sunetele gângăniilor de afară anunțau o zi toropitoare. În spatele locuinței, îl așeză pe pietriș, proptindu-l să nu se clatine. Era singurul cadou de la părinți, pe care bunicul său i-l dăduse când împlinise treisprezece ani, împreună cu instrucțiunile de folosire. Nu știa unde îl va transporta, însă poate îi va dezvălui niște răspunsuri, ca un ghicit reușit în palmă. Tot el îi arătase o fotografie rămasă de la tatăl lui, în care acesta purta o bentiță purpurie și se afla într-una din excursiile sale în natură. Tatăl lui fusese pasionat de știință, îi plăcea să construiască diferite mașinării și să modeleze dinozauri din lut cu zâmbete fără dinți, ca de bebeluș. Era șomer, căci nu rezistase la Porco Urbo ca mama lui, dar se implicase în îngrijirea băiatului. Bunicul i-a spus că tatăl murise căzând într-o râpă în una din excursiile sale solitare și că mama lui nu rezistase singură în Kiwi Nord și își dăduse demisia de la Porco Urbo. Părăsise satul fără nicio știre. De ce nu putea și Ana să fie parțial ca mama lui? Să o împovăreze singurătatea și să plece în consecință.

Urcă pe mașinărie ca pe-un cântar, fixându-și labele picioarelor cu două curele în așa fel încât să fie bine susținute când fascicolul de lumină va țâșni din orificiile ce mărgineau placa de sticlă. Undele luminoase îi pătrunseră prin pori, iar carnea lui deveni transparentă asemeni unei radiografii cu ultraviolete, ca pe urmă tânărul să dispară de tot.

Când își reveni, soarele strălucea pe bolta senină. Nimerise într-un cuptor. O somnolență bolnăvicioasă îl cuprinse și, fără să mai aibă vreo urmă de curiozitate, se dedă unei ațipeli pe iarba pârjolită. Trezindu-se, pielea feței și cea de pe umeri îl ustura îngrozitor. Icni de durere. Se îndreptă zăpăcit spre drumul principal, același drum cu pietre și smocuri de fân, paralel cu râul Selba, unde remarcă doar case de lemn părăsite, cu ferestre crăpate, pridvoare abandonate și garduri prăbușite. În preajmă, niciun om. Un aer greu plutea pretutindeni, mirosea a ouă clocite și leșuri, spre bucuria scarabeilor, dar nu era mirosul cu care Tanibal se familiarizase, ci parcă mai acru. Râul secase, iar el era chinuit de sete.

Grăbi pașii spre ruta principală, să ajungă cât mai repede la cimitir. Pe partea dreaptă, lanurile ticsite de buruieni erau stropite ca pe vremuri, dar cu o mai mare frenezie, de niște aspersoare uriașe instalate pe piloni înalți ce împroșcau cu boltă o ploaie maronie. Împins de disperare și amărăciune, Tanibal înainta cu gândul la Ana și la ce își dorea de fapt să afle, când în fața lui se iviră mai multe containere mari care găzduiau ceva ce nu mai văzuse vreodată. Genunchii i se înmuiară. Înfricoșat, se apropie de îngrămădirea de gângănii din preajma unor mamifere cu piele solzoasă, cu gâturi lungi și fără dinți. Respiră adânc și strigă ținându-se de tâmple: dinozauri! În singurătatea în care se afla, era conștient că nu o să obțină ajutor de la alții, numai de la el însuși. Repetă numele Anei în șoaptă, până veni lângă prima ladă, din care gura crăpată a unei reptile cu ochi de sticlă verde se căsca precum o genune neagră. I-au știrbit ca să nu muște, cugetă înfiorat. Nu și-ar fi imaginat ca tehnologia CRISP să ajungă atât de departe, căci asta bănuia că era. Se abătu pentru o vreme din itinerarul lui, ca să poposească la fosta intrare a fermei. În depărtare, după o movilă de pământ, desluși un gard și o poartă imensă, deasupra căreia scria cu litere de neon T-REX Bieno. Porco Urbo dispăruse. Doi gardieni, un bărbat și o femeie de vârstă medie, îmbrăcați în pânză argintie, păzeau intrarea. Tanibal ajunse în dreptul lor și îi salută.

– Suntem în Umania, nu-i așa?

– Unde altundeva? răspunse femeia, cercetându-l cu încruntare. De unde vii?

– De aici, din Kiwi Nord.

– Nu mai locuiește nimeni în zona asta de zeci de ani, interveni paznicul, frecându-și creștetul lucios cu palma.

Tanibal se îndreptă spre zona mormintelor, cu mintea la Ana. Pielea i se umpluse de bășici de la arsuri, soarele continua să acopere totul ca o caracatiță de lavă. Îl lovi o sete năprasnică, dar nu era nici urmă de apă. După un timp, văzu în depărtare un pâlc de pini. Se repezi într-acolo, sărind pe pietrele albe de ciment, acoperite de bălării. De când plecase, cimitirul se triplase. Aici era mai răcoare. Lângă mormântul bunicului său zări o piatră tombală cu inscripția Yola Anders și anii de viață. Năucit, îngenunche. Mătușa murise la un an după dispariția lui. Lespedea Emei era de negăsit, poate că părăsise la timp satul, gândi el. Pe jos observă șiruri de cărăbuși galbeni, chituiți cu smoală, străbătând zona printre smocurile de vegetație uscată.

Ici și colo, frunzele șuierau, greierii scârțâiau, iarba uscată foșnea în gol când vreun șobolan traversa în zig-zag, pe neașteptate. Se ridică și, ca în transă, luă la rând monumentele funerare. De la o cruce la alta ștergea cu palma praful, lichenii îi smulgea cu unghiile ca să dezvăluie numele decedaților. Rupse buruienile și tulpinile cățărătoare de pe pietre când, pe un bolovan de calcar în formă de stea, își zări propriul nume. Își cuprinse gâtul mâinile, deschizând gura după aer ca un pește pe uscat. Inima îi bătea cu rapiditate. Prin atmosfera îmbâcsită de fecale, Tanibal fugi cu cel din urmă dram de energie.

Reuși să ajungă pe înserate lângă o casă din grinzi verzi, în spatele căreia realiză că poposise cu câteva ore mai devreme cu mașina timpului. Se târî în poziție de șarpe, prin firele de iarbă cu atingere de glaspapir. Dar nu-și găsi aparatul. Capul îi vâjâia. O culoare diferită de galbenul veșted al vegetației îi atrase atenția lângă un smoc de mărăcini. Se apropie și pipăi bucata de material cu scame și nisip, formată din ochiuri mici de bumbac. Avea impresia că e purpurie, însă privirea îl putea înșela. Se gândi la tatăl lui și la dinozaurii din lut. Se gândi la porci. Apoi la Ana. Ana plecase din Kiwi Nord. Luna aluneca agale pe boltă când, în locul tropăitului convoaielor de scarabei ce se formaseră în preajmă, păru să audă un susur de apă venind de nicăieri, iar acel susur îl lăsă cu o ultimă șoaptă pe buze.