Scorul Singurătății

Statul dezvoltase o metodă de a diagnostica cazurile periculoase. Se stabilise o definiție oficială, cu care se putea lucra și verifica fiecare individ. Nu era o chestiune de emoție, ci un calcul rațional, obiectiv, rece. Un lung chestionar care să stabilească dacă suferi de Singurătate și în ce măsură. De la un anumit nivel erai marcat/ă ca vulnerabil/ă: după 50 de puncte. Mai era și o categorie specială, ce operaționaliza gradul de izolare, ostracizare și sentimentele de paranoia, pentru a determina probabilitatea vreunei acțiuni antisociale. Fiecare cetățean primea un punctaj al Singurătății. Dacă sub 20 erai printre cei mai populari, la 70 Singurătatea ta devenea deja un pericol. Dintre cei care aveau un scor mic, adică cei mai sociabili, iubiți și în siguranță cetățeni, unii îl purtau la vedere, ca pe o medalie. Se vindeau bine brățările de aur și medalioanele încrustate cu scorul personalizat. Niciunul dintre cei cu peste 40 nu făcea asta, Singurătatea trebuia întotdeauna remediată. Unii considerau că scopul era să ai un punctaj cât mai mic, 0 fiind maximul de sociabilitate. Alții susțineau ferm că dogma oficială verifică doar ca tu să fii într-o zonă potrivită pentru tine, care nu poate fi mult peste 40, oricum. 

Poate că vă întrebați cum se calculează Singurătatea. 

Sau poate că vă întrebați de ce ar face statul așa ceva. 

Eu, una, când am ajuns în capitala națiunii, Retella Major, m-am întrebat doar cum au reușit. 

Aveam nouăsprezece ani și tocmai ieșisem de pe băncile școlii din țara mea, ce nu mă pregătise pentru absolut nimic. Singurele mele legături erau cu părinții, pe care nu voiam să-i văd decât de sărbători, și cu prietena mea cea mai bună, care plecase peste ocean, să studieze mamiferele marine. Așa am luat hotărârea să plec și eu, dar, fiindcă nu aveam atâta ambiție, am zis să mă duc până în vecini. 

Retella Major era cel mai mare oraș pe care îl văzusem, îmbârligat în fire de tramvaie și rădăcini de copaci, cu străduțe în ale căror capete puteai găsi orice, de la colonii de pisici în curți abandonate la magazine de diamante sub perdele de iederă. M-am înscris la o facultate, să pară că fac și eu ceva. Am ales una cu examen ușor la intrare. Sigur că l-am luat, problema a fost alta: scorul meu de Singurătate. Neștiind pe nimeni în țara asta, în general având doar trei persoane care știu când e ziua mea, pe întreg Pământul (cu o populație umană de șapte miliarde)… ei bine, scorul era foarte mare. Mi-am zis că nu e grav, așa sunt toți studenții care vin din străinătate. Dar doamna de la facultate m-a luat deoparte și mi-a explicat că nu așa se fac lucrurile aici. Privindu-mă de sub niște ochelari groși cât limba mea, mi-a zis: 

Draga mea, uite cum stă treaba. Noi aici suntem un popor gregar, sociabil, de încredere. Sigur o să-ți găsești prieteni imediat, nu mă îndoiesc. Probabil chiar azi. Eu te-am luat deoparte doar ca să te încurajez, înțelegi? Faza e că noi nu ne permitem cetățeni Singuri. Sunt, cum să spun, instabili… Nu se știe niciodată ce o să facă și cum o să mai ducă ziua de mâine. Înțelegi ce zic, nu? Ideea e că Singurătatea poate provoca boli, comportamente violente, suferințe mintale, tot felul. A fost o epidemie la noi, a prăbușit economia. Oamenii nu mai aveau pentru ce să meargă la muncă, înțelegi? Nu mai aveau pentru cine. Dacă ajungeau la spital, nu venea nimeni să le aducă o șosetă, nimic. Pentru ce să se mai ridice din pat? Nu mai mergea nimeni la club, în vacanțe, turismul – mort, economia, la pământ. Ne-am speriat cu toții. Poate că asta ne-a unit. Acum nu mai permitem așa ceva, ne-am învățat minte, înțelegi?

Eu dădeam din cap că da, da, da, dar nu prea înțelegeam de fapt. Oameni singuri erau peste tot, doar aici fusese mare scandal național. Am ridicat din umeri și m-am gândit eh, o fi vreo meteahnă culturală de-a lor. Dar în ziua următoare, doamna secretară m-a oprit să mă întrebe cum mi-a mers ieri socializarea. Eu mersesem direct la cămin, îmi ordonasem lucrușoarele, îmi montasem o perdeluță la patul din camera comună și mă pusesem să răsfoiesc reviste de ornitologie până seara. Când au venit colegele am făcut cunoștință, ca un om normal, apoi m-am culcat. 

Bine, bine, am zis, dar ea a insistat cu privirea, așa că am înflorit un pic interacțiunea cu ele, să pară că a existat.

Și ele de unde vin? m-a întrebat doamna, să mă prindă imediat cu minciuna.

Din provincie, am ripostat, crezând că scap. Nici vorbă. Doamna m-a luat iar deoparte și mi-a făcut capul calendar. Că oamenii Singuri mor mai repede, se îmbolnăvesc mai ușor, intră și nu mai ies din depresii etc. Am încuviințat la tot și am promis că mă voi strădui, iar ea mi-a dat o broșură: Cum să nu fii Singur/ă. Pași și Strategii. Am îndesat-o în ghiozdan și am mers la cursuri, după care am luat un prânz copios la cantină: humus cu lipie și bețișoare de morcov, ciuperci la grătar, cartofi piure cu sos de roșii și busuioc, salată de sfeclă și tocană de fasole. Mi-am lins degetele roșii și am mers împăcată acasă, numărând vrăbiuțele din drum. 

Ziua următoare, doamna iar. Toata treaba asta a durat o săptămână sau două. Ea mă bătea la cap să-mi fac prieteni, eu da, da, apoi mergeam cu ale mele. Nu era vorba că am ceva cu prietenia, sau că aș fi monogamă la prietenii sau ceva, doar că știam că nu e o treabă deloc simplă și consumă multă energie. Deja aveam o prietenă care, deși era departe, era totuși prietena mea bună. Petrecusem mult timp cu ea și sincer, nu credeam că mai am atâta chef de petrecut cu alții. Întotdeauna am fost una dintre acele persoane la care li se spune introvertite, un cuvânt care nu îmi place, dar îl menționez ca să vă faceți o idee. Am preferat să stau cu ale mele, să privesc norii, să ascult păsările și așa mai departe. M-am îndrăgostit o dată, dar a fost inutil, mai mult o durere în plus, ca o așchie în talpă. Am șchiopătat, apoi am uitat. Am vrut să am două prietene bune, dar una m-a părăsit, așa că am rămas cu cealaltă. Cam așa. 

Fată dragă, tu asculți ce zic? M-a certat într-o zi doamna cu ochelari. Eu am dat din cap convingător că da. 

Nu cred. Vorbim de două săptămâni și nici nu știi cum mă cheamă, nu?

Nu pot spune că nu a avut dreptate. M-am mușcat de deget, neștiind ce să fac.

Nu-ți băga degetele în gură! Pe lângă epidemia de Singurătate, mai sunt și altele, să știi! Suntem într-un cazan cu primejdii! De aia trebuie să știe cineva de tine! Așa cum păsările migrează în stoluri, gazelele stau în turme și leii vânează în haite, și omu-i făcut să stea în grupuri, nu să fie Singuratic. Iar datorită statului, putem să ne asigurăm că nimeni nu e.

Păi cum? Tot ziceți la oameni să-și facă prieteni până cedează? 

Nu, dacă sunt așa recalcitranți ca tine, îi trimitem în tabără.

M-a speriat tare treaba asta cu tabăra, suna periculos, așa că mi-am sunat prietena de peste oceane. Ea m-a liniștit, citise toată pagina de wikipedia a țării ăsteia, mai ales partea legată de NeSingurare și mi-a explicat că era o chestie foarte faină de fapt, toți care mergeau ieșeau schimbați.

Păi eu nu vreau să mă schimb.

Asta zici acum, dar după o să zici, ce bine!

Da, păi dacă n-am de ales, ce să și zic.

Într-adevăr, ce să zic? A avut dreptate. Tabăra aceea mi-a schimbat viața. 

Acum, la vârsta respectabilă pe care o am, pot să spun că oricât aș fi încercat, nu aș fi reușit să anticipez ce avea să vină. Era o paradigmă nouă, care regândea toate cele propuse de stat în termenii cetățenilor și ai cetățenelor. Aveam o inteligență decentă, puteam să presupun un lucru sau două, dar mi-ar fi fost imposibil să întrevăd, crescând ca păpădiile, acele rețele de oameni ce au dus la Duioasa DeSingurare (zisă și DDS-ul, sau, mai colocvial, doar Duioasa).

Mi-ar fi fost imposibil să prevăd chiar și propria DeSingurare. De aceea vă spun, poate cel mai miraculos nu este că au vrut să calculeze Singurătatea, nici că au calculat-o (cât de absurd sună, nu?!). Ci că au reușit.

În Retella Major, ca să cobori la un scor de 40, care însemna că nu ești în pericol de Singurătate, trebuia să ai pe cineva care ți-ar fi udat plantele într-o singură zi. Nu două persoane sau două zile, doar una. Eu, fiindcă n-aveam plante… glumesc, e doar un indicator simplu care arată că ai pe cine să te bazezi cu ceva cât de mic. Eu nu aveam. Așa că în primul semestru am avut punctaj mare, cum se spune. Inițial am fost în regulă, dar cu timpul a început să mă apese. Prietena mea de peste ocean răspundea greu, fus orar diferit, cu părinții nu voiam să schimb vorbe, în fine, am început s-o simt cum îmi dă târcoale. Singurătatea. Parcă avea mustăți să mă miroasă, să mă știe după pas. Când s-a apropiat vacanța am întrebat de tabără:

Cum mă înscriu?

Peonia a zâmbit de sub ochelari – îi învățasem numele între timp – și mi-a întins un lung chestionar.

Tot felul de întrebări acolo. Pe unele nici nu le-am înțeles. Am făcut multe teste psihologice, inclusiv de miros – ceva legat de hormoni, sau poate de atracția chimică. Nu știu cum puneau datele cap la cap, dar mi-au făcut un profil complet. Dacă nu s-ar fi întâmplat DDS-ul, l-ar fi avut și acum. 

Probabil că restul cetățenilor nu aveau aceleași dificultăți ca mine. Majoritatea oamenilor vor să aibă prieteni, cunoștințe, relații. Pentru ei altele sunt problemele, nu că nu vor. N-au timp, n-au bani, n-au sănătate. Astfel că, atunci când s-a ocupat de problemă, statul s-a luat în serios. A văzut că cu piața zburdând liberă nu merge: oamenii erau tot mai singuri, la muncă și în micile garsoniere pe care și le permiteau. Dacă aveau pe cineva, era deja bine, dar rareori se nimerea să aibă mai multe persoane să le poarte de grijă. Cum li se întâmpla ceva, ori moartea, ori statul rezolva. 

S-au făcut calcule și îmi imaginez că cineva a spus: nu mai bine investim noi în servicii sociale, am ieși pe plus așa… s-a cam dus cu munca asta de îngrijire gratis pe care o fac unele persoane, când să mai facă dacă-s ba la lucru, ba în străinătate… ne mor pe capete aici, cine să mai lucreze, să mai consume? S-au făcut studii, analize de fezabilitate… Ce mai fac ei. Apoi au început programele. Locuri de muncă mai stabile, ore mai puține. Asta deja a scăzut un pic Singurătatea. Spații publice mai largi, parcuri și grădini. Salarii ceva mai decente, activități culturale din bani publici. Descentralizarea economiei, cu creșteri în orașele mici și descreșteri în cele mari. După toate acestea, s-a constatat că scorul de Singurătate al populației era mai scăzut. Funcționase! Parțial. Încă era mult de lucru. Pentru a încuraja coeziunea, statul a lansat propuneri deschise spre populație. Au venit cu sutele. Mici grupuri și coaliții s-au format. Fiecare făcea câte ceva. Probabil făcuseră și înainte, dar acum aveau acces la resurse financiare și materiale. 

Toate astea se întâmplau în primii mei ani de facultate. Am prins, în tabără, una dintre primele formule cetățenești. Era poate a treia oară când rula, așa că șchiopăta puțin, dar a mers. Am crezut că o să mă forțeze să fac tot felul de joculețe cu oamenii, cunoștințe, dansuri, din astea. Nici vorbă. M-au lăsat de capul meu mai mult, sugerându-mi câteva activități pe baza chestionarului completat. Tabăra era organizată de InterLiberiste, probabil de-aia. Ele aveau ideea asta ca fiecare să facă ce vrea, în comunitate, cu alte persoane care vor tot aia. Un fel de grupuri bazate pe interese, să zic așa. Acolo am cunoscut-o pe Klara. Îmi era mentor/ă.

Poate că aș fi rămas în urma istoriei, sau poate m-aș fi întors acasă, dacă n-aș fi întâlnit-o. Aș mai fi stat în apartamentul părinților câțiva ani, apoi m-aș fi mutat în capitală să lucrez un job oarecare ca să-mi plătesc chiria și să ies în oraș vineri seara, simulând o viață socială ca apoi să mă scuz înainte de 11 și să mă ascund sub plapumă, cu o pungă de chipsuri și un serial, incapabilă să recunosc ce îmi doresc de fapt.

Dar Klara. Klara era parte din InterLiberiste. Îmi fusese frică de ele inițial, gruparea lor suna ciudat, dar cam așa sunau toate pe vremea aceea. Avea părul lung, mătăsos și negru, îl purta întotdeauna desprins. Când am văzut-o prima dată de la distanță, părul mi-a dat senzația că ar fi femeie. Apoi am reconsiderat, Klara nu era atât de strictă în privința genului. Purta blugi largi, tricouri albe, teneși și sclipici albastru pe pleoape. Era ca un costum, în fiecare zi o variație asemănătoare, ca să nu mă gândesc deloc la asta, spunea ea. Și era foarte înaltă. Față de mine, parcă avea picioare de barză. Când o priveam simțeam că mă uit la cer dintr-un hău. 

Klara. 

Klara.

Klara.

Ce straniu îmi sună numele ei acum. Nu îndrăznesc să îl rostesc, dar limba îl formează în gură, după obicei. Îmi amintește de după-amiezile în care mâncam prăjituri pe ascuns, făceam firimituri prin pat și le scuturam pe geam, la păsări. Mai ales acelea fărâmicioase, cu un blat gros, care nu e nici moale, nici tare, ceva între napolitană și biscuite. Între blaturi erau cremele de vanilie, de caise, de ciocolată. 

Klara. Sper ca singurătatea să nu te fi atins vreodată. 

Am trăit împreună tot restul facultății. 

Inițial s-a opus, fiindu-mi mentor/ă, nu voia să profite. Eu însă am zis s-o lase cu ideile astea, că profit eu, nicio grijă. Sigur că toată relația noastră a fost, apoi, afectată de asta. Ea era speriată că era singura mea legătură, singura care mă ținea la un scor decent. Eu eram speriată că o să plece, altceva nu mă interesa. De dragul ei mi-am făcut cunoștințe, să aibă cine să-mi ude plantele, vorba aia. Trăiam într-o garsonieră mică, într-un cartier nu prea departe de centru, cu mobilă puțină, doi ficuși și o dracaena. Uneori făceam întâlniri tovărășești la noi acasă, jucam board-games cooperative și găteam după rețete din țări îndepărtate, alteori ieșeam eu la diverse evenimente și manifestații, să pară că am vreo activitate independentă. Dar mă interesa doar să mă întorc acasă și să mă strecor sub bărbia ei, să mă pitesc în tricoul alb și să mă lipesc de pielea pieptului său cald. 

Și-a dat seama, cum să nu-și dea seama? I-am explicat că nu mai sunt proiectul ei de DeSingurare. Ea mi-a ripostat că nu despre asta e vorba, ci despre binele meu, sau dacă nu, binele relației noastre. Așa deci, am zis, dacă nu mă conformez normelor statului, ne despărțim? 

Am exagerat, da, am exagerat. Eram rănită. 

Ea a făcut un pas înapoi: Nu, nu asta vreau să spun… vreau să spun că pentru tine, pentru noi, sau dacă nu, măcar… ok, măcar pentru mine, e greu să fiu singura ta legătură cu lumea, ok? 

În sfârșit zicea ce avea în minte: eram o povară. 

Deci sunt o dificultate pentru tine, nu? E greu să fii cu mine, o persoană afectată de Singurătate, cum spuneți voi? 

Nu, nu asta am spus… 

Cam asta spunea încontinuu, că nu asta spusese. Până la urmă, nu se mai știe ce a spus fiecare, nici ce intenționa în spatele cuvintelor. Presupun că ne iubeam diferit și asta ne făcea rău. 

Oricum, am decis să merg la master, ca să rămân în oraș, cu Klara. Deja relația se scofâlcise ca o stafidă, dar aveam speranța că timpul liber pe care bursa mi-l va oferi mă va ajuta să o recuceresc. În plus, mă înscrisesem în câteva grupuri de DeSingurare, ca să o liniștesc. Măcar dacă nu-mi făceam prieteni, tovarășe să-mi găsesc.  

Acolo am învățat ce bine se simte să-i ajuți pe alții, și mi-am dat seama că ea devenise atât de dependentă de asta… încât să fie cu mine. 

De asta ești cu mine? Sunt proiectul tău de întrajutorare? Am pufnit într-o seară după ce m-am întors de la grup. 

Chiar nu știu cum mi-a ieșit pe gură, nici eu nu mă așteptam.

Klara a făcut ochii mari, se blocase. Eu am început să-mi fac bagajele, nici nu știam unde merg. Ea a început să plângă, să-mi scoată hainele din geantă, să se lipească de mine. Am luat-o în brațe, nu m-am putut abține.

Bine, mai rămân până la finalul anului universitar. Apoi mă întorc în țara mea.

Nu știu de ce am crezut că pot face lucrurile acestea cu ușurință, că n-o să mă doară. Ultimele luni au fost ca un vis contorsionat, cu nopți lungi în care ne îmbrățișam din somn în trezire, cu dimineți în care nu mă vedeam dezlipită de inima ei. Îi inspiram mirosul cu poftă, îmi treceam degetele prin părul ei lung, moale, liniștitor ca firele de iarbă. În perioada aceea și-a vopsit o șuviță albastru, și-a pus un pierce în nas și a început să meargă la sală. Ce-o să mai facă după ce ne despărțim, dacă deja e așa? Mă gândeam și încercam să nu mă mai gândesc. 

Plecarea a fost groaznică, ea chiar credea că n-o să fiu în stare, că ultimele luni au fost așa de frumoase. Și totuși am plecat, nu știu cum.

Îmi simțeam pieptul un hău imens. Casa părinților mirosea a mușețel, fiecare tablou, fiecare carte era tot acolo. De ce m-am întors? Am greșit? Părinții m-au îmbrățișat din corpurile lor tot mai mici. Mi-au pus masa, mi-au zis să mănânc. În bucătărie, pe mușama, era bolul meu cu modele delicate de flori roz, plin de supă de varză cu pătrunjel, aburind. Lângă, un colț de pâine. M-am așezat. 

A fost cel mai lung an din viața mea.

După doar câteva luni am înțeles că trebuie să plec, dar n-am putut. Nu mă oprea nimic, dar n-am putut. Sau poate că acel nimic ar fi avut un nume într-o altă țară, dar în a mea nu avea. Cel mult lene. Complezență. Nerușinare. Delăsare. Da, ar fi câteva. Uitasem cum era țara mea. Nimănui nu-i păsa cât de singură eram. Niciun telefon. Nicio bătaie de cap. Niciun grup. Lăsată să putrezesc în camera mea din adolescență, între postere întunecate cu trupe punk rock, cercei și mărgele alb cu roz din cele două faze estetice ale vieții mele. 

Puțeam. 

N-aveam motiv să mă ridic, iar pe deasupra, ne lovise și o criză economică, prețurile la alimente crescuseră, culturile agricole erau afectate de schimbările climatice și un război se cocea în depărtare, peste câteva granițe. Oricât încercam dimineața să-mi spun: trebuie să faci și tu un ban, nu vezi cum ești, nu vezi ce se chinuie părinții tăi? Tot nu reușeam să mă ridic. Cel mult mergeam la baie să fac un duș, asta în zilele bune. 

Klara avusese dreptate.

Klara. 

Klara chiar fusese linia mea de plutire.

Iar eu, eu fusesem ancora ei? 

Nu știu, n-am mai vorbit niciodată. 

Îmi simțeam corpul ca un gunoi, ca o bucată de plastic ruptă și roasă, care se încăpățânează să nu se descompună. De ce nu dispar odată? M-am tot întrebat. Cu cât ești mai singur, cu atât exiști mai puțin. Și totuși, nu dispăream de tot. 

N-am dispărut. 

Voiam să mă întorc în Retella, dar nu aveam de ce să mă agăț. Am aplicat la doctorate, dar n-am primit bursă. Degeaba, fără bani nu puteam să mă mișc. Am găsit, într-un final, o slujbă prin intermediul grupurilor de întrajutorare. Avea de-a face cu primirea migranților și a refugiaților, deci speram să mă descurc. Așteptam cu nerăbdare plecarea, fie întorcându-mă de pe o parte pe alta în pat ca o chiftea, fie făcând lungi plimbări la marginea orașului, printre mărăcini și gunoaie. M-am împrietenit acolo cu câțiva căței de pe câmp. De unul negru, în special, avea să-mi fie foarte dor. 

Anii ce au urmat au fost răvășitori. Grupurile în care eram participau la proteste, așa că participam și eu. Retella nu avea forță armată, nici jandarmerie, doar o poliție vlăguită, care nu se opunea prea tare scandărilor noastre. Chiar dacă nu aveam cetățenie, nu prea îmi era frică. Acesta era un stat care investise în dezvoltarea canalizării rurale, în loc de arme sau bombe nucleare. Știam că, teoretic, ar putea să mi se întâmple ceva, sau măcar să mă amendeze, dar nu îmi păsa. Grupul în care eram se simțea ca o cochilie concentrică. În cercul meu mic erau Rix și Falana. M-am îndrăgostit de ei fără să-mi dau seama, atât de foame mi-era de conexiune, de legături. În plus, la vremea aceea nu știam că te poți îndrăgosti așa, de o prietenie. 

Falana practica relaționarea inter-liberatoare, ceea ce însemna că fiecare relație a ei era intenționată, atentă, consimțită. Avea câteva persoane apropiate cărora le zicea, mai în glumă, mai în serios, faux-mille, deși nu erau nici fake, nici o mie. Era mică de statură, dar înfiptă, îți dădea senzația unui trunchi de copac pe care nu l-ar putea abate nimic. Dintre zeci de pistrui se întrezărea o privire atât de caldă încât doreai să-ți fi fost aproape toată viața ta. 

Rix era ca mine, un solitar, dar unul sănătos, cum ar veni, aprobat de stat. Îl recunoșteai de la distanță, cu hainele lui verde neon, plin de paiete, întotdeauna atât de contradictoriu, între vizibilitate maximă și dorința de a fi lăsat în pace. Scorul lui de Singurătate era foarte mic, pentru că era genul acela de persoană cu legături trainice, care îți sare în ajutor, pe care o suni noaptea să plângi, chiar dacă nu iese cu tine în club. Probabil că uda plantele la tot orașul. 

Ne-am mutat împreună foarte repede. 

Eu stătusem într-o cameră a asociației, deci abia așteptam, Rix voia să se mute pentru ca să fie mai aproape de bibliotecă, Falana căuta o chirie mai ieftină. Acestea sunt explicațiile mele pragmatice, dar Fa zice că n-are rost să ne uităm la lucruri așa, pentru că am fost făcuți unul pentru celălalt. Ea a avut întotdeauna o tendință de exagerare, de umflare a istoriei, încercând să facă din viețile noastre ceva bombastic, extrem de interesant.  

În fiecare dimineață, Rix făcea cafeaua la ibric și o turna în trei cești. Când ieșeam din camera mea, mă aștepta deja aburind. Așa îmi începeam toate zilele, zâmbindu-i. Falana era deja așezată la masă. Uneori pregătea micul dejun, prăjea pâine, făcea salate multicolore sau pregătea ovăz cu unt de arahide și fructe. Bucătăria era mică, tip hol, dar încăpeam la fix trei. Nu am avut niciodată certuri serioase. Dinainte să ne mutăm, Falana ne-a trecut prin multe discuții. Chestiile astea erau gândite pentru ea, nu se arunca într-o relație de conviețuire fără să ordoneze totul înainte. Ce fel de vieți ne doream, câtă curățenie, cum împărțim spațiul, cum primim vizite, și tot așa la nesfârșit. Inițial m-a iritat puțin, dar nu mai eram aceeași persoană din anul întâi de studenție, care strâmba nasul la orice propunere de auto-reflexie. Voiam ca lucrurile să funcționeze. Și sigur că discuțiile nu sunt tot, dar ajută. 

Începusem să mă îndepărtez foarte mult de scorul meu mare. Nu mai aveam mult și o ajungeam pe Fa. Eram fericită, motiv pentru care începeam să fiu îngrijorată. Statul voia să retragă fondurile de la grupurile de primire a migranților, spunând că nu mai există capacitate. Sigur, fusese bine cât timp grupurile au funcționat pe bani puțini, cât timp refugiații și migranții au ocupat locuri de muncă slab plătite, dar după ce am câștigat mai multă putere și resurse, gata, am devenit o problemă. Nu se poate slujbe bune pentru toată lumea, voia să ne zică statul. Noi: ba se poate. Nu se poate locuire subvenționată pentru toată lumea. Noi: ba mai mult se poate. Cu cât se creștea tensiunea, cu atât eram mai confuză. Să lupt, să risc să fiu amendată sau mai rău, dată afară din țară? Să stau acasă, să risc să-mi pierd slujba, grupul, speranța? 

Nu simt că am o înțelegere bună a acelor ani. Am fost parte din istorie, dar istoria a trecut prin mine ca un vârtej, mișcând lumea din jur și lăsându-mă uimită, cu tălpile încă lipite de pământ. Nu multă lume poate să spună asta. Nu multă lume e atât de norocoasă. Dar oricum, câte țări sunt ca Retella? Prea puține. În câte s-a descentralizat statul atât de mult, încercând să rezolve problemele sociale, încât s-a dizolvat aproape de tot? 

Duioasa DeSingurare a însemnat sfârșitul numerotării, sfârșitul scorurilor. Devenise superfluu. Existau atâtea spații în care puteai fi primită, atâtea locuri care să te găzduiască. Nicăieri nu erai lăsat de izbeliște. Nicăieri nu erai însingurat sau izolat. Oamenii se apropiau de tine ca valurile, îndepărtându-se ritmic, să nu te sufoce. Sunt aici, îți spunea întreaga țară. Sunt aici, sunt aici, sunt aici. Mă vrei în spațiul tău? Ce nevoi ai?

Ne-am Împreunat cu Falana și Rix în anul de după marile reforme, vara, în pădurea de la marginea orașului. A fost o petrecere uriașă, ceva mai bombastică decât ne-am fi dorit eu sau Rix. Dar deciseserăm să rămânem împreună, iar asta trebuia sărbătorit. Falana își dorea un copil, aveam să fim toți trei un soi de părinți, patru, cu tot cu tatăl biologic. 

Anul acela m-am întors acasă, le-am explicat alor mei cum avea să fie viața mea. N-au înțeles nimic. Prietena mea de peste ocean m-a felicitat, însă. Îi părea rău că nu reușise să ajungă la petrecere, dar mi-a povestit că lucrează la reabilitarea delfinilor care fuseseră închiși în mici parcuri acvatice. Căuta spații care puteau fi sustrase industriei și turismului, voia să facă un fel de sanctuar pentru delfini, dar foarte larg, să nu se simtă ca o închisoare. Mi-a spus că multe mamifere marine trăiesc în familii numeroase, ca mine. Am îmbrățișat-o în gând.

Plimbările mele zilnice m-au dus nas în nas cu acel câine negru pe care îl întâlnisem cu ani în urmă. Era singur acum, ceilalți cu care umbla, familia lui, nu erau de găsit nicăieri. L-am recunoscut, deși era mai slab, avea smocuri de păr lipsă și era rănit pe alocuri. Mama mi-a zis că primarul încerca să scape de ei, nu dădeau bine imaginii orașului în dezvoltare. Și el m-a recunoscut pe mine, căci m-a urmărit până la scara blocului. I-am adus mâncare din bucătărie și o păturică pe care am ascuns-o într-un tufiș, să nu fie văzut. 

Rix și Falana au spus da. Așa că l-am vaccinat și l-am adus în Retella. Nici el nu s-a opus, ca să fiu sinceră. Fusese singur. L-am numit Elfin.

A fost acolo în primii ani de viață a lui Olli, copilul nostru. Dacă ar mai fi existat scorul Singurătății și dacă ar fi fost aplicat și la căței, ar fi avut 0. Toată lumea l-a iubit, vecinii, prietenii, câinii și pisicile de la bloc, toți. Când a murit, am rămas în casă cu trei pisici pe care le adusese de pe străzi. Apoi Olli a crescut și ne-am mutat din micul apartament în care ne îndrăgostiserăm.

Tatăl biologic a lui Olli, Ferand, era un om plăcut, uneori fermecător, deși un pic prea „frumos” pentru gusturile mele. Avea o alură serioasă, absolut respectabilă, cu care mi-a luat mult să mă obișnuiesc. Ne-am înțeles decent, dar a durat o vreme până să-l iubesc. Sigur, nu era obligatoriu să o fac, eu voiam. Încercam să-l privesc cu ochii Falanei, cu privirea ei învăluitoare, care îți permite să fii tu însăți. Când oamenii sunt priviți astfel, se deschid ca bobocii florilor primăvara. Însă locuirea în cinci, plus trei pisici, punea probleme neprevăzute. Când Olli a împlinit cinci ani, Rix s-a mutat de la noi în casa de peste drum. Pentru Falana a fost o lovitură tare dureroasă. Eu îl înțelegeam, avea nevoie de mai multă liniște, spațiu. Fusese așa de când îl știam. Copilul nici n-a părut afectat, se perinda pe toată strada dintr-o casă în alta, ba la prieteni, ba la vecini. Parcă întreg cartierul îi era părinte. De când cu Duioasa, se repopulaseră și mai multe zone ce rămăseseră în paragină din cauza dezvoltării inegale din trecut. Fiecare oraș avea acum viață, suflu, petreceri, evenimente. Aveam chiar și berze pe stâlpii de telegraf, și drumuri suspendate pentru animalele sălbatice. 

Priveam cum Olli se înalță fără să cunoască acea singurătate, acea disperare pe care noi o întâlniserăm. Se confrunta cu alte lucruri, problemele nu dispăruseră. Dar se găsea sprijin pentru orice, se găsea timp de gândire și de odihnă. Un somn bun rezolvă mai multe decât ți-ai putea imagina. Chiar dacă uneori e nevoie să dormi un an întreg. 

Singurătatea se scursese din Retella ca o expulzie corporală, trecând prin noile conducte de canalizare și ieșind în ocean reciclată în hrană pentru mamifere marine. Părea că nimeni nu mai suferă de ea. Nu atât de profund încât să doară. Nu atât de puternic încât să apropie de moarte. Dar până la urmă ce fusese acea Singurătate pe care ei o calculau?

Nici acum nu știu. Nu cred că oamenii din Retella știu cu adevărat. Scopul nu era să știi. Ci să o faci să dispară. 

🌿🌿🌿

Redactare și corectură: Laura Sandu