Zece ani de la încadrare

Întâi, liniștea izbindu-se de pereți, apoi, mirosul de scări curățate, de lemn scârțâind. Sau altfel: întâi, frica de înălțimea, de magnitudinea clădirii, de amintirile capturate în ea, apoi, revenirea la fosta ființă, la șușoteli, la pașii mici. Sau: întâi, copleșitoarea viziune a ei, curtea imensă și pustie, aglomerată doar de fantome, apoi, regăsirea sălii festive, a cărei existență se ștersese din memorie cu greu. Nu știu care dintre momentele acestea au fost și ale tale, suntem atât de diferite și nu-ți pot cuprinde experiența. Și totuși, e ceva asemănător la noi, altfel, nu aș povesti, altfel, nu m-ai putea auzi. 

Au trecut zece ani de la Absolvire, iar în lumea aceasta, evenimentul se marchează cu o festivitate. Am încercat să mă documentez ce presupune, însă informațiile de ici-colo nu m-au liniștit. Fie că era vorba de un careu uriaș, cu multe discursuri importante; fie de o verificare a Prezenței, în mod alfabetic; fie că se punea în scenă lunga listă de Împliniri și Satisfacții (niciodată eșecuri); fie că se bifa devenirea potrivită a fiecărei persoane (nu și deviațiile) – oricare dintre variante îmi provoca anxietate. Totuși, am ales să merg, parțial pentru a mă confrunta cu trecutul, parțial pentru că știam că pot să fac asta – învățasem, în cei zece ani, să-mi intru bine în pielea de Om, sau cel puțin să nu răbufnesc de sub ea neprovocată. 

Cu zeci de cadouri în mâini, câte unul pentru fiecare Instanță a Educației, am intrat în curtea din care abia am așteptat să ies timp de doisprezece ani de viață. Pot să fac asta, mi-am spus, și am urmat dâra luminoasă lăsată de cele ce intraseră înaintea mea, mirosul de trandafiri și prăjituri cu ciocolată ghidându-mă în sala căutată. Clădirea era neclintită. Fiindcă nu întârziasem, am avut ocazia să văd cum se umple sala, fiecare Om intrând, frumos îmbrăcat, salutând, întrebând – cu zâmbete – ce mai faci, înclinând ușor capul, respirând atent, râzând încet, chicotind. La fix, vocea Directorului a început să răsune cu aceeași cadență, aceeași autoritate, în discursul său despre Recunoștință. Această Recunoștință trebuia să fie a noastră, față de Școală, față de Profesori, față de Tot-Ceea-Ce-Ne-A-Făcut-Să-Fim-Cine-Suntem, Tot-Ceea-Ce-Ne-A-Permis-Să-Devenim. Adevărul era acolo, în felul în care ne ridicam și ne așezam pe scaune la unison, în modul în care stăteam cu spatele drept, unii lângă ceilalți, nemișcați dacă nu eram chemați. Adevărul era acolo și avea să fie repetat de multe ori în ziua cea lungă, astfel încât să rămână întipărit pentru oricine l-ar fi uitat: Școala ne-a făcut Oameni. 

Cu toții ne născuserăm așa, nepregătiți, nu-încă-umani. Monștri, ni se spunea, cu neîncredere. Trebuia să Creștem. Să ne Maturizăm. Să devenim Adulți, Oameni în Toată Firea. 

Monștri, pentru noi, era doar ceea ce eram. Ființe incontrolabile, sălbatice și nedomesticite. Nu ne era rușine cu asta. Era viața noastră, erau corpurile noastre capabile să urle, să alerge, să rupă, să explodeze, erau mințile noastre săritoare și largi, dorințele mai adânci decât oceanele, energiile mai înalte ca munții. În fiecare copil puteai vedea capacitatea aceea copleșitoare. Dacă nu-i închideai gura la timp, ar fi putut căsca abisuri în mijlocul drumurilor, pe scările rulante ale mallurilor, sau chiar în sălile de judecată. Unii puteau sări până la Lună, s-o mute din loc. Alții se transformau constant, din rotocoale de oase în rotocoale de vânt și pământ. Unele țeseau cocon după cocon, ieșind din el în fiecare semestru, cu aripile sclipind în noapte. Altele, pășind, formau fisuri în sol, cutremurau rădăcinile copacilor. 

Toate eram monstruoase. 

Și, înainte să ni se spună asta, ne adoram. 

Așa că spun această poveste, mai mult un ecou decât o poveste, pentru noi. 

Pentru toate monstrele și monștrii care nu s-au Încadrat, deși au Absolvit. 

Pentru toate monstrele și monștrii care nu s-au Încadrat și nu au Absolvit. 

Pentru copiii a căror lărgime a ocupat spațiu, înflorind ca o câmpie sălbatică. 

Pentru copiii a căror înălțime le-a spulberat corpurile, făcându-i capabili să hrănească păsări în zbor. 

Pentru copiii a căror piele a fost o hartă cu râuri și păduri, ale căror fețe au fost un cer plin de supernove.

Pentru copiii ale căror urechi puteau auzi cântecele sirenelor, dar nu și vocile Profesorilor, ai căror ochi puteau vedea prin ziduri, dar nu și pe Tablă, ale căror nasuri puteau mirosi dansurile strămoașelor, dar nu și Parfumurile Necesare, ale căror guri puteau deschide portaluri spre alte universuri, dar nu și rosti Răspunsul Corect. 

Pentru monștrix ale căror minți sclipeau în mii de direcții, niciodată în cea Cerută.

Pentru monștrix ale căror corpuri se roteau frenetic, neîncăpând în Bancă.

Pentru monștrix ale căror gânduri au fost suprimate, ale căror cuvinte au fost ridiculizate, ale căror acțiuni au fost minimizate.

Pentru monștrix a căror fire nu s-a mărginit niciodată, nici măcar atunci, după ani și ani de antrenament, zile după zile îndesate în rând, în liniște, în ordine, ore după ore, nesfârșite, minut cu minut cu minut, așteptând să sune, să sune, să sune. 

Așa că spun această poveste, mai mult un ecou decât o poveste, pentru noi. 

Monstruozitatea noastră era o mândrie, sau dacă nu, o joacă. Nu ne deranja. Pe ei, însă, da. Ce numeau monstruos, doar ei puteau Ști. Doar ei puteau Vedea. Doar ei puteau Vindeca. Ca să ne facă Oameni, așa cum și ei fuseseră făcuți Oameni.

Omul, acea ființă Rațională, bipedă, în postură erectă, cu două mâini și două picioare, capabilă să muncească, să producă, să facă și să tacă. Omul, împărțit în Două Genuri, B. și F. Omul, plămădit după chipul și asemănarea Zeului. Omul, cel care are acces la cunoaștere, la resurse, la întreaga lume. Omul, ființa Civilizată, unde civilizația înseamnă conformare la standarde și comportamente determinate în centrul Civilizației – unde altundeva? În locația de unde a pornit povestea Civilizării. 

Avem toate aceste povești și atât de puține pentru noi. Am învățat legende despre devenirea Om, despre obligația de a fi Om, despre a fi Oameni între Oameni, despre a vorbi de la Om la Om. Dar toate celelalte ființe, cum rămâne cu noi? Cele ce nu am reușit să fim destul-de-Oameni, deși am fost la Școală. Cele ce nici nu am ajuns la Școală, excluse de la început. Cele ce nu au stăpânit Artele Vorbirii, Așteptările Sociale, Rolurile Genurilor, Cotele Productivității. Cele născute în locuri spre care Omul privește cu suspiciune. Cele a căror aderare la legiunea Omenirii e imposibilă. 

Am petrecut ziua aceea în Școală, pășind din nou pe holurile ei, așezându-ne în vechile bănci, ascultând strigarea la Catalog. Fiecare dintre noi a spus câte ceva despre cât de Om a devenit. Fiecare dintre noi era frumos îmbrăcat, stând cu mâinile pe masă, cu atenția ascuțită. Și totuși, am observat scăpările. Din gura cuiva, o flacără rătăcitoare. De sub cămașa altcuiva, solzi strălucind. În privirea uneia dintre noi am sesizat mișcarea norilor de furtună. În gesturi mici, ca aranjarea părului, am auzit vuietele îndepărtate ale unui uragan. 

Cei zece ani trecuseră atât de repede. Învățasem multe, și totuși nu îndeajuns. Nu știu pentru alții cum e, dar mie, Devenirea-Om îmi pare nesfârșită. Iar dacă mie îmi pare așa, mie, care mi s-a dat pielea cea bună, eu, care știu atât de bine acum să-mi joc rolul, cum e pentru altele? 

Nu suntem toate la fel de monstruoase, n-am fost niciodată. Școala a Exclus ce nu a putut Încadra, pentru că imaginea Școlii nu putea fi întinată. La Întâlnire au venit, până la urmă, cele care au putut încă juca după regulile ei. Cele care știu să-i urmeze regulile, care poate i le-au urmat în tot timpul acesta. Cine știe? De sub înfățișările noastre greu se întrezărea ceva. Clădirea însăși, aranjarea în sală, ne-au redat vechile atribuții. Nu pot ști ce-a simțit fiecare. Cu atât mai puțin ce au simțit cele care nu au venit. Îmi e cât se poate de clar că Școala a tăiat ce-a putut din noi, ne-a șlefuit după forma necesității Societății. Doar odată scăpate din chingile ei, sper că, fiecare, am putut să ne refacem. Să găsim acele spații care ne permit transformarea, care ne lasă blana să crească, colții să se ascută, ghearele să se lungească, aripile să se zbată, pielea să se lepede. Să fim din nou monstruoase. Și să ne adorăm.

În seara aceea a fost mare petrecere. În muzica răsunătoare, pe ringul de dans, am simțit în multe dintre noi învolburarea mărilor, chemarea Lunii, șoaptele florilor. Până și profesorii mai scuturaseră din carapace, mai bătuseră din cozile scăpate neglijent la vedere. După ce am dansat îndeajuns, după ce corpurile noastre, mișcându-se, și-au răspuns unele altora, după ce gâturile au ars alcool și cuvintele s-au împiedicat tulburate, am bănuit că nu ne-am uitat, cu toatele, vechea fire. Știu, e greu să trăiești într-o lume a Oamenilor și să nu fii Om. Până la urmă, epocii acesteia i se spune Antropocenul, de la anthropos, cel care, prin războaiele sale contra Pământului și a tuturor celor non-umane, le-a rănit irecuperabil. Și totuși, dacă sapi adânc, găsești atâtea alte nume: Biocenul, Simbiocenul, Chthulucenul. Dacă scotocești mult în istorie, departe de manuale, în colțuri prăfuite, găsești alte legende și povestiri, ale celor monstruoase, neîncadrate, sub-umane și mai-mult-decât-umane, fantastice, pătrunzătoare, ingenioase, amețitoare. Noi, toate celelalte, aproape-umane și non-umane, noi, majoritatea, vrem să ne deschidem sutele de guri, să ne mișcăm miile de mâini și picioare, să ridicăm toți perii de pe noi într-un strigăt, un cântec, un murmur. Vrem să ne găsim unele pe altele. Vrem să supraviețuim acestei epoci. Dacă am supraviețuit Școlii, dacă am supraviețuit anilor de după, putem continua, nu-i așa?

Și atunci spun această poveste, mai mult un ecou decât o poveste, pentru noi. Va veni și vremea Monstrucenului, când fiecare dintre noi vom avea libertatea de a crește, a învăța, a ne odihni, a vorbi, a crea și a dansa, în propriul ritm și după propria dorință, unele cu celelalte, nu în constrângere, ci în sprijin, nu judecate și încadrate, ci susținute pentru a înflori.  

După miezul nopții, când a fost vremea să mergem acasă, am văzut umerii relaxându-se, coarnele ieșind dintre firele de păr, electricitatea țâșnind din vârfurile degetelor, antenele strecurându-se de sub agrafe. La zece ani de la Încadrare, aceștia suntem: mulți dintre noi, bine-Încadrați. Dar mulți nu au venit. Și mai mulți s-au prefăcut. 

Nu-mi fac iluzii. Școala, cu a ei Întâlnire Festivă, nu e locul în care să te arăți în toată splendoarea ta. Și totuși nădăjduiesc ca în zece ani fiecare dintre noi să-și găsească acel loc care nu-i cere mutilarea. Ascunderea. Rușinarea. 

Nu sunt cea mai curajoasă persoană, dar până și eu mi-am dat jos pielea de câteva ori. De sub ea au căzut, ca fructele coapte, cuvinte grele și dulci. 

Sper că cineva le-a cules. 

Sper că au fost hrănitoare. 

📐📐📐 

Redactare: Laura Sandu