Vești & Viziuni #6: Ziarul comunei Han

doliu-moștenire-viață

Numărul 37, Anul 03 (2071), de pe culmile Dealului Mazru’^[1] din lanțul munților Alpi

Motto: Îți porți cultura în spate, deși știi să o critici.

Poveștile drumurilor – Colțul de doliu

Sunt Nina și am locuit o bună parte din viață în ceea ce se numea România, Brăila. La vremea mea am fost activistă de mediu. Am luptat în mod activ pentru Roșia Montană, pentru Marea Neagră, pentru parcuri și păduri, pentru orașul meu natal, pentru Delta Dunării și întregile ecosisteme de acolo… Mi-e greu să îmi amintesc de acele lupte, acum că toate acele locuri sunt duse. Le comemorez prin desen și le expun în zona մշ^[2] din Han, unde vă invit să vă povestesc despre modurile în care ne organizam atunci și despre ce mai e de învățat din acele momente. Dar drumul meu e trist. Nu pot să mă mint. Și nici nu știu dacă pot să povestesc drumul. Dacă știam cum va fi, oare plecam? Drumul încă nu are cuvinte. Știu să articulez doar ce a stat la baza lui.

Știam că lumea o duce rău, că atenționările scenariilor climatice erau cât se poate de urgente. Cred și acum că am fi putut preveni unele lucruri la nivel global, să fi oprit toate companiile de combustibili fosili să mai exploateze și mega-fermele de animale să mai decapiteze. Și războaiele… Asta ar fi avut efecte concrete: nu am fi depășit pragul climatic de 2,1 grade Celsius încălzire globală în 2027 și nici cel de 3,4 grade din 2032, praguri care au făcut complet nelocuibile satele, apoi orașele unde seceta, furtunile și valurile de căldură omorau sute și mii de ființe. Și când te gândești că atâta schimbare stă în 0,1 grade încălzire globală… Toată lumea o ținea cu „E temporar. Mai tăiem de aici, de acolo, și planeta o să-și revină”. Sau, mai rău, cel mai des auzeam: „Putem încă să exploatăm până în 2030 și mai apoi până în 2050, scăzând între timp câte ceva”. Pragurile climatice însă erau înțelese prost: ele, odată atinse, dezechilibrau permanent (sau pentru o perioadă de ani de zile) sistemele planetare.

Eram într-o fază de negare, acum îmi dau seama. Însă nu am avut suficientă pârghie în negocierile pentru climă. Lumea noastră a rezistenței, cel puțin în partea aia de lume, era mică. Aveam influență, nu zic; punctual aveam succese, că nu luptam doar local, ci într-o rețea tot mai globală. Rezistența era auto-coordonată. Când în 2029 Exxon și-a oprit toate forajele, în semn că își recunosc contribuția la încălzirea globală prin gazele de seră produse din exploatările lor, s-a sărbătorit. Dar ce înseamnă această victorie când tot Exxon a trecut complet pe producție de energie regenerabilă? Compania perpetua injustițiile, continuând sistemul macro de producție, exploatând pentru litiu și investind în mega-baraje, distrugând în continuare comunități și menținând același sistem putred capitalist! Să nu mai spunem de OMV și de Total și de celelalte companii de combustibili fosili, care încă beneficiau de tot greenwashing-ul centenar al Exxon, și care încă forează după gaz în Marea Neagră, Mozambique și Palestina. „Victoriile” astea îmi lăsau un gust amar și totuși nu puteam nici să mă opresc să lupt: nu am fost niciodată genul de persoană care să asiste la ceva cu mâinile în sân.

După anul 2032, lumea s-a mai mobilizat; sistemul capitalist era clar nesustenabil pentru tot mai multă lume. Eram mai mulți și aveam speranță, pentru că aveam enclave de „mai bine”: am pus accent pe un mod de lucru „încet, dar sigur”, pe „comunități mici, dar reziliente”, pe colectivități experimentale, organizări alternative, grassroots, orizontale, consensuale etc. Numai eu mai știu prin câte cauze mi-am aruncat sufletul. Am sperat mereu la o lume mai bună și, <<Attention: Spoiler!>>, nu mă așteptam să o găsesc abia la 76 de ani în lumea asta distopică, în comuna Han. Părea că, în lumea veche, piedicile ar fi fost mai puține, că am fi putut creea așa ceva mai devreme, când încă starea planetei era bună. Dar cine mai știe ce ne-a oprit? Drumul meu până aici a fost greu.

În primul rând, cel mai greu a fost să-mi răspund sincer la întrebarea: „Cum decid când plec?”. Și, dacă e să generalizez, cred că era o întrebare recurentă pentru toată lumea pe atunci: cum decizi când consecințele invizibile ale parcursului tău sunt mai puternice decât beneficiile iluzorii și totuși palpabile? Până și Exxon a decis în 2029 că pragul de 2,8 grade Celsius e prea mult pentru a se face vinovați. Cum au decis anul ăla și nu unul mult mai devreme, nu știu. Cred că e o întrebare care planează asupra tuturor lucrurilor, dintotdeauna. Cum decid când? Când schimbăm sistemul de producție și de consum, dacă efectele preconizate par îngrozitoare, dar beneficiile continuă să existe? Când cred cu adevărat că efectele sunt inevitabile, încât să mă mobilizez în ciuda confortului aparent? Când devin efectele alea mai puternice decât beneficiile pe care le adun? Este capitalismul chiar o acumulare de resurse, sau mai degrabă o acumulare de suferință? Și oare suferința începe să se autodevoreze doar când înghite deja orice beneficiu? Oare în 2029 le-am oferit suficientă suferință celor de la Exxon, de și-au schimbat direcția? Dar dacă asta ar fi o ecuație potrivită, în 2023 era suferința genocidală a poporului palestinian chiar atât de mică pentru beneficiile preconizate de guvernul horror al Israelului? Cred că întotdeauna a fost vorba de a cui suferință contează! Poate întrebarea era, de fapt, „Cum decid a cui suferință mă mobilizează îndeajuns încât să lupt să o împiedic?”. Port multe întrebări… Când lupta pentru supraviețuire ia locul celei pentru o cauză, mai este posibil să menții steagul posibilității utopice?

Întrebarea „Cum decid când plec?” m-a ros profund în ultimii ani la Brăila. Orașul era de o sărăcie lucie, pe alocuri auto-organizat și pe alocuri în continuă posibilitate de extincție. Căldurile ne decimau de la an la an. Când aveam de gând să plec din locul definit ca „acasă”? Când se anunța secetă al 5-lea an la rând? Al 8-lea? Al 12-lea? Când aveam să plec în căutarea unui teren mai roditor, unui copac mai umbros? Când aveam să las în urmă viața aceea căreia mă adaptam constant și oamenii care au mai supraviețuit? Când devenea mai credibil finalul ce se anunța orașului Brăila și cât timp mai puteam găsi încă forme de adaptare? A fost greu să plec. De fiecare dată când oamenii plecau, plecau în urma unui dezastru. Dar după 23 de dezastre, cum mai decizi? Nu mi-am numărat morții și viii, dar am simțit finalul. Cum decid când plec? A fost o decizie egoistă?

Drumul meu a fost ca toate drumurile ce se intersectează în Han. Cu miros de putrefacție, cu violențe și morți cât se poate de brutale, cu a căror amintiri nu mă voi împăca niciodată. Am să vă scutesc de imaginea cruntă. Am venit în Han cu această perpetuă încăpățânare de a construi altceva, chiar și atunci când mă pălește cinismul. De a construi în umbrele cele mai negre ale lumii o nouă posibilitate. Nu am fugit de greu, am fugit de moarte. Uneori le mai confund, e adevărat. Dar prietenia adevărată a știut să îmi arate diferența. În Han am multx prietenx. Mulțumesc.

Poveștile începuturilor – Colțul de moștenire

Sunt Flor și vin din zona vărsării râului Olt în Dunăre, dintr-o familie de bărbați cărora le-au murit femeile. Un blestem pe familia tatei: mama i-a murit, bunica i-a murit, soția avea să se îmbolnăvească de cancer și toate aceste femei aveau să lase copiii singuri. Tata, unchii, frații, nașii au plecat la război. Am supraviețuit doar eu și mamaie, apoi doar eu.

Când am decis numele comunei noastre, eu am înțeles că i-am dat denumirea de „Han” pentru simbolistica românească – intersecția drumurilor de altădată. Asta îmi plăcea ca idee. Româncă fiind, aveam un atașament față de locul de întâlnire al drumeților. Dar atunci, la început, uitându-mă la fețele noastre, îmi venea greu să asimilez voioșia și gălăgia locurilor de demult acestui peisaj de fețe arse de soare, de corpuri suspendate în oboseală, mizerie și moarte. Arătam mai degrabă ca hanul de la ora 4 dimineața: sfâșiatx de oboseală și îmbătatx de viață crudă. Când mi-am pus așa problema, mi-am zis că e un nume numai bun: în ceasul extra al lumii, anul 2067, viața nu mai putea fi decât un han în care îți îneci amarul.

Vă amintiți cum, la început, lucram totx pentru o pâine? Nu puteam să stăm, să gândim, voiam totx să ne mișcăm continuu, de parcă statul într-un loc ar fi însemnat să ne ajungă locurile din care am plecat. Nu vorbea nimeni îndelung. Cineva a spus: „Uite, ghinzi! Putem face făină!”. Primul meu gând a fost la cartea Octaviei Butler^[3], din care aveam un exemplar – singura carte pe care am cărat-o după mine. În distopia autoarei, scrisă în 1993, oamenii aveau să facă drumuri spre nord în căutare de teren locuibil, fertil, în timp ce restul lumii ardea sub focurile încălzirii globale și teroarea violenței umane. Personajele făceau pâine din făină de ghindă. Am încetat urgent să fac comparația: îmi trăiam cartea!? Nu voiam deloc să vină volumul 2: mult mai dezumanizant și brutal. De aceea m-am opus la a ne numi Ghinda – așa se numea comunitatea din cartea Octaviei!

Nici copiii nu se jucau cu glas, vă amintiți? Alergau parcă pe vârfuri. Detensionarea a venit cu prima pâine, și mai apoi cu primele mure culese. S-a plâns în cor. Unii au zis că a fermentat sucul de mure și că plânsul a venit pentru că ne-am îmbătat. S-a plâns de culoare magenta, lacrimi magenta, totx ne-am pătat cu mure și lacrimi! Vă amintiți? Pentru mine s-a plâns ca la înmormântările oltenești de-acasă, fiecare părea că își strigă bocetul în limba lui. Eu am făcut versuri ca mamaie:

„Pământ pământule!

Ce ți-am făcut noi ție!?

Te-am poluat noi tare, tare,

Și te-am încălzit cu soare!

Ți-am răscolit pânticile,

Ți-am tăiat pădurile;

Pentru bani și măreție,

Asta ți-am făcut noi ție!

Te-am umplut cu suferință

Prin sistemu nost’ de credință

Ne-am îndepărtat de tine

Și nu te-am mai simțit bine

Am pus oameni peste tot

Și-alte ființe n-au avut loc

Și-ai început să arzi, să seceți

De la poli să te dezgheți

Și-acum plângem împreună

Pentru toți morții ce se-adună.

Și-o să vedem tot mai mulți

De la sud de pământ

până în munți

De la sud de pământ

până în munți.”

Plânsul ăla cred că ne-a eliberat: ne-a permis să punem primele pietre ale acestei comunități. A zdrobit neîncrederea acumulată și ne-a înmuiat dorința de a veni împreună. Mie mi-a descătușat amintirea lui mamaie și m-a făcut să-mi doresc să fiu ca ea puțin: cu ușurința ei de a ne spune constant cât de dor îi era de mama mea, cât de injust i s-a părut că a pierdut-o morții. „Nu-i corect ca părinții să-și îngroape copiii”, zicea. Nu s-a oprit niciodată din a-și cânta greutățile, nu le-a îngropat ca pe lucruri de nedescris. Așa că m-am trezit în plânsul ăla colectiv că și mie mi-e dor de mama. Că, în ciuda tuturor morților văzuți pe drumuri dinspre Olt și Dunăre până la Rhine, omorâți de drone, bombardați de armată și oropsiți de noul deșert, în ciuda tuturor pierderilor dure din ultimii ani, sunt la mijlocul-cel-mai-mijloc „fata care a crescut fără mamă”. Suferință primă în construcția căreia integrez orice altă oroare, căci în baza acestei răni folosesc orice construcție pe bază de pansament. Cu asta vin. Știu că nu suntem făcuți doar din drumurile ce ne-au adus aici. Sau poate asta este o încercare de a mă uita dincolo de oroare?

Nu mai știu dacă am negociat mult locația sau dacă oboseala a ales locul în care am decis să ne instalăm. Am citit în numerele trecute ale ziarului că unii s-au apucat de adunat ghinzi, neștiind la ce ar fi bune. Nu vorbeau limba română și nici engleză, în care majoritatea dintre noi repetau „pâine din făină de ghindă”. Reușeam să comunicăm cu engleza tradusă de câte un membrx mai în vârstă, dar am fost mirată să aflu că unix s-au oprit aici cu noi chiar dacă nu înțelegeau nimic. Admir asta și mă bucur că au făcut-o. Acum că vorbim o combinație de română-franceză-arabă, mă întreb când am abandonat engleza cu totul. Sau, în fine, mai citim una alta în engleză, dar nu mai pare să ne fie baza. E mișto asta, nu? Nici eu nu mai vorbesc doar o limbă. Într-o propoziție fac talmeș-balmeș limbile, în funcție de cine-ce a inventat sau ce a construit prima dată în Han. Cred că am renunțat cu totx la a folosi doar limba nativă. E și ăsta un fel de a ne adapta, dar și de a lăsa în urmă ceea ce ne doare. Când cineva îmi spune în arabă

أوف، يلعن أبو هالعمر، ما شفنا فيه يوم يبل القلب! ^[4]

nu asociez imediat „blestemul vieții” sau „nevoia alinării” propriilor mele înțelegeri. Noi nu simțim la fel durerea. Acea „viață blestemată” sau ce înseamnă „alinarea” le înțeleg doar, dar cred că le simțim diferit. Să înțelegi cuvintele mot-a-mot nu înseamnă tot timpul și să înțelegi sentimentul, cum probabil și „dorul” nostru din limba română este indescifrabil emoțional pentru ceilaltx. Provocarea noilor limbi ne dă mai multă deschidere: pe de o parte ne permite să alegem cum vrem să ne prezentăm, ne descătușează de hainele vechi, iar pe de altă parte ne dă spațiu de a asculta mai mult. Dar nu suntem în aceeași barcă. Asta știu sigur. Nu cred că presupune nimeni că, odată ajunșx aici, suntem egalx. Bine, facem tot posibilul să ne auto-guvernăm în mod echitabil. Însă trecuturile pe care le purtăm au o linie continuă greu de șters. Vreau să onorez diferențele, să onorez rănile aduse la masa de seară, pe cât ne lasă limbajul, și dincolo de el, prin gesturi și mimică și prezență empatică. Cex ce au venit din zonele de război știu cel mai bine limitarea cuvintelor. Eu trăiesc doar acest gol fără nume: mă simt singură. Cred că așa înțeleg eu golul ce îl am în pântec. O singurătate soră cu disperarea. Odată ce-i dau formă în cuvinte, simt că mint și nu știu să apreciez ceea ce am construit aici împreună. Încă trăiesc cu frica. Frica de vara-cuptor ce va să vină din nou în câteva luni, frica de cum planeta o să ne mai supună creației.. și nordul încă poluează și-și duce traiul de parcă noi nu existăm. Mi-e frică că o să ne pierdem oamenii în luptele de gherilă din est, că suntem pierzători ce-și amână pierzania. Mie mi-e frică preventiv, pentru că am învățat că după colț stă și așteaptă greul. Parcă aștept constant o (re)asigurare că totul va fi bine. Dar mai știu și că în dezastru știu să acționez cel mai bine! Sunt echipată pentru asta! Cu asta am venit, asta am pus la bazele Han: am bătut cu certitudine cuie în cea mai apoasă bază. Dar cred în ea cu toată ființa!

Poveștile actuale – viața în Han

Rotația Rolurilor Necesare în Organismul Social a fost realizată cu succes săptămâna trecută. Anunțurile săptămânii 37:

Secțiunea Funcționare:

Avem nevoie de persoane la Sosire si la Compostare pe luna Octombrie.
Va exista un schimb de semințe la km 102 în două săptămâni. O delegație de 3 oameni este necesară la vatră.
Ahmed și Raf vor începe construcția unei noi mori de vânt. Ajutorul este binevenit.
Luna trecută argila și lutul adunate de delegațiile trecute și-a atins cantitatea necesară. Munca la construcția conductoarelor de aer rece pentru ZAG^[5] continuă. E nevoie de încă 3 oameni.
Luna trecută am avut o lipsă de oameni la punctele de pază. Mai avem nevoie de 2 oameni. Se reiau cursurile de apărare teritorială în zilele de miercuri.

Secțiunea Augmenter

Cercurile de lectură continuă în luna Septembrie cu tema „Spații sigure emoțional: combaterea (auto)izolării” și luna Octombrie cu „Dincolo de supraviețuire”.
Calma și Bel vor să pregătească celebrarea celor 4 ani de Han de luna aceasta. Oricine vrea să se alăture comitetului este binevenitx.
Sara a anunțat ca găzduiește seri de aruncat ghinionul în flăcări. Serile de joi, de la ora 20, la vatră.
Expoziția zonei brăilene este în մշ, deschisă până la finalul lunii.
Ziua mâncării afgane are loc vineri seara la Casa Dunăreană.
Ziua recoltei o sărbătorim sâmbătă cu vin de soc și mure la Bardézi în curte.

Secțiunea Luptă și Solidaritate:

Nordul a suferit încă o mega-pană de curent. Au existat proteste, însă cerințele principale au fost de reconectare și condiții mai bune la locurile de muncă. Asta ne lasă încă cu posibilitatea extinderii capacităților de exploatare spre sud. La întâlnirile de politică externă trebuie venit cu idei despre cum și dacă adresăm mișcările de protest nordice cu cerințe de solidaritate.
Nordul și-a întărit granițele la est. Patrulele “anti-soare” s-au înmulțit pe zona fostei ungarii, dar conductele lor dinspre Marea Negră încă au multe zone nesupravegheate. Dacă le putem întrerupe fluxul de gaze, putem scurge și apoi sparge interconductorul de lângă Recaș – planul mai detaliat la luptele de gherilă. Avem nevoie de cel puțin 5 oameni în plus.
Echipa Pirate Informatique HAN țin o prezentare vineri la prânz despre controlul rețelelor de internet nordice.
Am reușit să luăm legătura cu două zone locuite din Palestina și Lebanon. O duc greu cu menținerea recoltelor. Echipele comune formate sub numele de Robin Hoodie au sabotat cu succes transportul de alimente spre zonele de muncă ale Nordului. S-a creat zona JAF (la zone de Jonction et Augmentation de la Force). Delegația lor ne-a trimis 3 saci cu akkoub în semn de solidaritate. Bucătăria o să-i gătească pentru celebrarea aniversării Han.

^[1] mazrou’ (arabă) înseamnă însămânțat, plantat.

^[2] prescurtare a cuvântul armean մշակույթը care înseamnă cultură.

^[3] Cartea la care se face referire este Pilda Semnănătorului de Octavia Butler. Volumul nr 2 se numește Pilda talanților.

^[4] „Of, blestemată fie viața asta, n-am văzut o zi care să ne aline sufletul!”

^[5] ZAG = Zona Agricolă

–

Vești & Viziuni este un newsletter de ficțiune speculativă din galaxia Lumi Posibile.

Prima ediție a newsletter-ului este concepută sub forma unui buletin de știri fictiv și aduce povești din trecut, prezent și viitor, pe teme actuale relevante. Fiecare newsletter este scris și ilustrat de câte o persoană diferită, acestea lucrând împreună pentru a reda universurile imaginate. Timp de 8 numere, veți fi purtatx prin oceanul posibilităților vizionare.

Corectură & redactare: corin.

Imagine Vești & Viziuni: @cumsecade.

Această ediție a newsletter-ului a fost scrisă de A. M. și ilustrată de @yawning_ax0lotl.