Vești & Viziuni #7: SCRISORI PE ADRESA VOASTRĂ

SCRISORI PE ADRESA VOASTRĂ

Stimată redacție,

Vă scriu astăzi aceste rânduri încă îndoliată de moartea deja îndepărtată a mamei mele. Moartea sa a fost una pașnică, în ciuda bolii care o măcina. Pe lângă rolul ei de mamă în viața mea, ea a fost și soție, și soră, și femeie, și iubitoare de flori verzi; a fost și multe alte lucruri, precum o iubitoare de grădini și vegetație, iubitoare de pisici și melci, iubitoare de târguri de vechituri și scrisori, vederi pierdute și regăsite de ea printre acestea. Mama s-a stins în urmă cu douăzeci și trei de ani, în anul 2074, pe când eu aveam 28 de ani. Moartea ei a fost un punct de cotitură pentru familia noastră și m-a pus față în față cu o persoană pe care nu o cunoșteam: absența ei. Sigur, știam cum să trăiesc fără mama, însă niciodată pe perioade mai lungi de câteva săptămâni. Sigur, știam cum să trăiesc fără mama, însă nu cum să îmi trăiesc viața fără ea. Știam să trăiesc fără mama, însă nu cum să îi privesc fotografiile și să știu că privesc o amintire, nu posibilitatea recreării unei scene anume din viața ei. Știam să gătesc în bucătăria în care ea a gătit toată viața, dar nu știam să gătesc în acest loc pe care nu-l va mai vizita niciodată, nu știam să folosesc aceste oale pe care ea nu le va mai folosi niciodată. Știam să dorm în patul ei, însă nu știam să plâng în acest pat de dorul ei. Știam să fiu tristă, dar nu știam să pot doliu. Știam să țin un priveghi, să gătesc și să îi mențin amintirea vie. Știam să îi strâng lucrurile, dar nu știam să suport felul în care inima mea se strângea de dorul ei. Dor, dor și amintiri. Doliu, doliu și amintiri. Știam să plâng, însă nu cu un scop. Toate durerile mele de dinaintea acesteia păreau nesemnficative. Viața mea se destrăma, iar doliul îmi acoperise inima. Mi-au trebuit mai multe luni să pot împacheta toate hainele mamei. Grădina ei a rămas neîngrijită în aceste luni. Îmi era greu să mă apropii de plantele care cunoșteau doar mirosul mamei, iar o parte din mine simțea că grădina aceasta e o reprezentare feminină pentru inima mea. Verdele odată aprins era acum ofilit și găseam alinare în a vedea că nu doar eu sufăr pierderea ei. Petreceam, la început, câteva minute pe noapte în grădină. Atingeam frunzele și încercam să mă conving că ar trebui să iau foarfeca și să tai bucățile îngălbenite, moartea din grădină. Să mă conving. Să o tai. Să dispară. Moartea. Însă nu puteam. Îmi treceam degetele peste aceste părți ofilite și mă întrebam pe cine reprezintă. Pe mine? Pe mama? Cine e mai important în povestea asta? Cine e reprezentat întâi? Mortul? Viul? Cine e cine? Care e care? Mai târziu am reușit să mă aventurez și ziua. Lumina soarelui făcea mai ușoară tăierea

frunzelor, udarea plantelor. Lumina soarelui. Soarele. Soarele pe care mama mea l-a văzut atât de îndeaproape, soarele după care se ghida ca să ajungă înapoi acasă. Mama, pe numele ei Sorina, a fost aproape întreaga ei viață cartograf spațial. Înainte să împlinesc eu șapte ani fusese florăreasă. Îmi amintesc discuțiile pe care le avea cu tatăl meu în acea perioadă despre cum vrea să vadă spațiul, despre cum vrea să vadă soarele îndeaproape și despre cum nu vrea să rămână închisă pe Terra întreaga ei viață. Tatăl meu nu i s-a opus în niciun fel, însă era reticent, temător. Îmi amintesc prima ei expediție în spațiu și prima noapte fără ea pe pământ. Am dormit cu tatăl meu în același pat după ce el m-a ajutat să îmi termin temele. Acele două săptămâni fără mama și momentul când s-a întors și a intrat pe ușă – fericirea care o acoperea și zâmbetul care nu se făcea mai mic în niciun moment, indiferent de cât vorbea despre ce a văzut. Timpul a trecut, iar moartea tatălui meu a diminuat zâmbetul mamei. Pe atunci aveam doar douăzeci de ani și, deși încercam să îi fiu alături, mult mai târziu am înțeles că doliul se poartă singur, din inimă în inimă. Că nicio inimă nu poate purta durerea alteia. După această întâmplare mama s-a afundant în munca ei, fie că vorbesc despre hărți sau grădina ei de plante verzi. Anual, când ziua morții tatei se apropia, ea se întorcea pe Terra, curăța temeinic grădina, apoi petrecea câteva zile gătind pentru pomana lui. Oricât încercam să o ajut, era clar că prefera să facă totul singură. Prezența mea îi era stingheră și nu pentru că eram eu, ci pentru că eram. Era dureros să nu fie singură și nu o dată m-a rugat să plec spunându-mi „Cine sunt eu să îmi întristrez propriul copil?” Pe atunci nu știam ce să îi răspund și plecam rușinată că am găsit-o astfel. Rușinată că, încă odată, am intervenit în liniștea ei și am bulversat-o. Astăzi știu că ar fi trebuit să îi spun că e mama mea și că pot să fiu fiica care îi șterge lacrimile, însă nici măcar nu știu dacă ar fi făcut vreo diferență. În fine, la un an de la moartea Sorinei am început același ritual pe care îl avea ea pentru tatăl meu. Cu câteva zile înainte de ziua care îi marca decesul mă duceam în grădină și o curățam. Împreună cu partenera mea de la momentul respectiv am luat masa din sufragerie și am mutat-o în grădină, printre plante. Am așezat pe ea cea mai frumoasă față de masă pe care o aveam în casă și apoi mâncarea pe care o pregătisem împreună timp de mai multe zile. Când prietenele și cunoștințele mele și ale familiei mele au venit la pomană, aveam deja pregătite pachete cu haine și obiecte de-ale mamei pe care voiam să le ofer câtorva dintre ele. În acea seară în care am așezat

pachetele, am găsit sub pijamalele mamei un carnețel de muncă. Împinsă de curiozitate, l-am deschis și răsfoit. Am găsit în el mai multe notițe de călătorie pe care mama nu le publicase niciodată. Pusă față în față cu acest caiet, mi-am dat seama că mama mea, dincolo de hărți spațiale și de notițele minimale care le însoțeau, nu publicase altceva. Acest caiet era plin de însemnări, desene și chiar schițe de poeme. Primele emoții care m-au cuprins au fost de tristețe – cine era femeia care a scris toate acestea, cine era această Sorina pe care nu o cunoscusem niciodată? Ascunse într-un buzunar de la urma caietului am găsit un teanc de foi scrise de tatăl meu. Multe îi erau dedicate mamei mele, căruia tata îi spunea „Sorina, ființă solară”. Poezii de dragoste, notițe pentru alte poezii, notițe scrise împreună, jocuri de cuvinte mai vechi decât mine. O dovadă a iubirii lor așa cum o văzusem mereu – tipică, simplă – și mai mult decât atât. Pe alocuri erau însemnări și ale altor parteneri trecători din viața lor de cuplu, ale unor prieteni și tovarăși, prietene și tovarășe.

Dragă Sorina, ființă solară,

Când am găsit acest text utopic din carnetul tău, mi-a fost greu să nu cred că e o bucată de ficțiune. Nici astăzi nu știu dacă e real sau nu. Oare ai scris acest text în urma observării reale a acestui loc, a acestei planete îndepărtate, sau era o doleanță pusă în cuvinte, un vis ce sperai să devină realitate? Textul despre care vorbesc e lung de câteva zeci de pagini și începutul e datat din 17 iulie 2055. Se pare că, într-o regiune cartografiată de mama mea, aceasta ar fi găsit o civilizație organizată în așezări mici, aproape rurale. Notițele ei nu se focusează pe arhitectură sau organizare, ci pe relațiile dintre ființele umane și non-umane. Vegetația e descrisă mai degrabă prin desene; „Nu-mi pot găsi cuvintele spre a descrie plantele și florile ce înconjoară această regiune”, a scris ea. Mare parte a textului e despre conviețuirea dintre animale. Pare că a petrecut săptămâni întregi observând această relație „simplă atunci când e privită prin ochii mei ce nu cunosc relații multispecii non-exploative; nu simplă pentru că e simplistă, ci pentru că ușurința conviețuirii mă uimește”. Trebuie să recunosc, îmi vine greu să împărtășesc integral textul mamei mele. Chiar și împărtășirea parțială a acestuia am făcut-o cu reticență. Mama a scris și ea despre asta, explicând în carnet de ce nu publică această monografie multispecii. De ce nu publică acest jurnal utopic. „Cine sunt eu? Cine sunt eu să vorbesc despre utopii? Cine sunt eu să vorbesc despre lumi posibile, vindecătoare? Cine sunt eu să le spun oamenilor că există lumi ce par ireale?

Toată viața am fost o neimportantă, toată viața am fost o simplă femeie ce își udă plantele și se ghidează după soare. Toată viața am fost o frunză pentru care toamna se tot amână.” Astăzi am ales să vă trimit scrisoarea pe care o citiți pentru că am fost bântuită de aceste rânduri în ultimii douăzeci și doi de ani ai vieții mele. M-am întrebat în toți acești ani dacă mama avea dreptate. M-am întrebat dacă trebuie să fii cineva „important” pentru ca vocea ta să fie auzită. M-am întrebat cine sunt eu să public frânturi din jurnalul mamei. M-am întrebat dacă se cuvine să fac asta. M-am întrebat, la rândul meu, „Cine sunt eu?” Două decenii mai târziu, am înțeles că nu e nevoie să îmi câștig locul de a vorbi. Că noi, oamenii de rând, suntem cei care fac istoria. Că viețile „obișnuite” trebuie consemnate și că noi, cu toții, avem nevoie să știm că utopiile există! Pe planeta Zyria F2X2 există așezări rurale echivalente satului românesc. Gospodării și locuințe unde mai multe animale non-umane și umane locuiesc împreună. Mama descrie aceste așezări ca fiind despărțite între ele doar prin gard viu. Plantele cresc în voie, însă sunt ținute în frâu de către animalele ce locuiesc în ogradă. Multe dintre acestea dorm împreună, iar puii sunt crescuți aproape „la comun”. Caii sunt potcoviți cu o blândețe nemaipomenită și ajută la tracțiune, însă nu se întâmplă niciodată prin violență verbală sau lovituri. Oamenii înțeleg refuzul cailor de a face asta atunci când e cazul și fac o prioritate din a le asigura odihna și relaxarea. Mama scrie despre cum în aceste gospodării nu a întâlnit decât foarte puțini oameni care au obiceiul de a bea lapte. Mai mult, nu se practică mulsul decât după ce vițeii și-au băut porția. Toți oamenii din aceste gospodării au o răbdare imensă, iar mama teoretiza în acest carnet că se datorează conviețuirii blânde cu animalele non-umane. O istorie a înțelegerii, a citirii limbajului corporal mai degrabă decât a aștepta ca acestea să folosească, în sfârșit, același limbaj ca ei. O istorie a trăirii împreună, nu separat. O istorie a iubirii celui de lângă tine, chiar dacă nu e la fel ca tine, chiar dacă nu e om, chiar dacă conviețuirea cu acesta nu îți aduce un beneficiu direct și evident în gospodărie. Să ne imaginăm că realitatea poate fi altfel. Să ne imaginăm că realitatea nu trebuie să fie așa cum o cunoaștem. Să ne imaginăm că nicio conviețuire umană și non-umană nu ar trebui să fie bazată pe exploatare. Să ne imaginăm că această scrisoare nu e scrisă de mine, ci de mama, douăzeci de ani mai devreme. Cum ar fi lumea noastră?
Aleg să nu semnez această scrisoare. Aleg să nu-mi scriu numele, pentru ca numele rămas în eternitate, în scris, povestit, citat, să fie al mamei mele, Sorina, ființa prea iubită, solară.