Acasă.

1 

Copilul apăruse din neant. Ei bine, poate nu din neant, din moment ce auzul lui Marjorie nu mai era ce fusese de când trecuse prin boala prelungită, dar reușise cu brio să se strecoare prin gardul lor, pe lângă cei doi câini și până la grădina de zarzavat. Poate reușise asta și pentru că trecuse deja destul timp de când vecinii din cătunul din împrejurimi nu le mai făcuseră vreo vizită celor două femei. Să se ducă ele din când în când să socializeze, să mai facă schimb de răsaduri? Da. În rest nimeni nu le deranja, în căsuța lor din vârf de deal. Duceau o viață cât se poate de privată și vecinii respectau asta.

 De aceea, când ridicase privirea și dăduse de copil, tresărise. Mica siluetă era aproape de neobservat, din locul unde stătea Marje aplecată, culegând câteva roșii și câțiva ardei, pentru o salată de vară. Celia era încă înăuntru, în patul lor, încercând să ignore durerea de articulații ce le vestea o schimbare de vreme în următoarea zi. Marje urma să pregătească întreaga curte pentru venirea furtunii, de îndată ce micul dejun era gata. În decadele de când se mutaseră aici, Celia nu dăduse nici măcar o singură dată greș în a prevesti apropierea unei furtuni, iar acolo furtunile erau ceva. Nu își permiteau să piardă nimic doar pentru că fusese ea neglijentă. 

 De regulă, câinii lor scoteau măcar vreun zgomot, când era cineva sau ceva străin prin preajmă, dar copilul ăsta… Pentru o clipă avusese impulsul să-l ia drept un spirit, venit să zăbovească pentru măcar câteva clipe, la marginea proprietății lor, nesigur de drumul pe care urma să-l facă de acolo spre locul lui de destinație. Asta mai ales într-o lume care cu siguranță că arăta complet diferit față de cea de atunci, de când acesta era în viață. Morțile nenumărate din ultimii ani, de pe toată suprafața globului, lăsasera multe astfel de spirite să rătăcească așa. Iar de fiecare dată când vreunul le calca proprietatea, Celia se asigura că îl trimite în drumul lui. Poate că nu aveau niciun fel de intenție rea la început, dar a le lăsa să rămână pe lângă casa lor pur și simplu nu se cădea. Oamenii pierduseră căminuri în felul ăsta și înainte, darămite acum. 

 Îi fu de ajuns o singură privire spre copilul tăcut și complet nemișcat ca să-și dea seama că, totuși, nu era un spirit. Era mic și plăpând, iar Marje i-ar fi dat 6-7 ani, dar era greu de spus, în condițiile în care lipsa hranei și a unui cămin puteau să-l facă să pară mai tânăr decât era de fapt. Nici în ruptul capului nu își putea da seama dacă puiul de om era un băiat sau o fată, așa cum era îmbrăcat în niște haine zdrențuite, și oricum nu era treaba ei să înceapă cu presupunerile. Cel puțin nu înainte ca țâncul în sine să îi spună. Până la urmă, și ea crescuse cu adulții din jurul ei presupunând fără să o întrebe că era un băiețel și ignorând orice protest din partea ei, până când își părăsise casa părintească, pentru a se putea exprima ca femeia care fusese dintotdeauna.

 Ochii copilului erau enormi, ochii cuiva care nu avusese parte de o masă adevărată de ceva timp. Și o fixau pe ea, insistenți în rugămintea fără cuvinte.

– Ai face bine să mă ajuți să duc astea în casă, nu-i așa? spuse Marje cu nonșalanță, întinzându-i unul dintre coșuri, pe cel mai ușor. 

 Copilul se prinse repede și o ajută bucuros, mânuțele ca niște bețe cărând cu hărnicie coșul spre ușa din față. 

 Da, aceasta era o situație cât se poate de neobișnuită, cu un copil apărut de cine-știe-unde, tocmai la ele în ogradă, dar nu ar fi fost ea dacă l-ar fi lăsat să plece cu burta goală și fără măcar o noapte dormită în siguranța unui pat, în haine mirosind a curat. Celia ar fi divorțat de ea pe loc dacă s-ar fi întâmplat altfel.

 Puțin timid la început, dar simțindu-se din ce în ce mai în largul său, copilul o ajută să spele legumele, ea ocupându-se de acțiunea de a le tăia și adăuga într-un bol mare de salată. În timpul acesta, în cuptor se încălzeau niște bucăți din puiul pe care îl gătise împreună cu Celia cu o zi înainte, alături de niște rulouri aperitiv, făcute cu o brânză pe care nu doreau să o irosească.

Ca și când o alarmă ar fi vestit terminarea preparărilor, Celia apăru în bucătărie fix în momentul în care ultima furculiță fusese pusă pe masă. De când se știau, Marje era într-o continuă admirație în ceea ce privește acest talent al ei, care se manifesta de fiecare dată când Celia dormea și Marje avea sarcina să pregătească masa în absența ei.

– Mi s-a părut mie că aud o pereche în plus de tălpi mișunând prin bucătărie. Am crezut că este doar a mea soție, alergând ca de obicei ca pentru doi, râse ea.

  Marje se prefăcu ofensată pentru o secundă, apoi se lansă rapid într-un atac de gâdilat asupra soției sale, abia reținându-și râsul. Celia o evită fără pic de efort, râzând în continuare. Douăzeci de ani de relație și ele tot încercau să se gâdile și să chicotească, asemeni unor adolescente.

     Celia continuă.

– Și cine este micul nostru oaspete?

 Zâmbi la copil și copilul îi întoarse zâmbetul, dar, în continuare, niciun zgomot nu îi scăpă de pe buze.

– Nici cu mine nu a împărtășit această informație, explică Marje, iar Celia dădu din cap cu înțelegere.

– Sunt sigură că o va face când și dacă va sosi timpul, spuse ea liniștitor.

2

 Zilele sosiră și plecară, așa cum se întamplă în viețile nu foarte alerte. Copilul venea când voia, iar Marje se asigura de fiecare data ca pleacă de la ele bine hrănit, curat și reîntremat pe cât se poate. Îl saluta de fiecare data cu „morning, little ray of sunshine”, și copilul îi zambea și se punea să o ajute cu orice putea în acel moment. 

 În una dintre dimineți, Marje se trezi mai devreme decat îi stătea chiar și ei în fire. De fapt, se gândise toata noaptea, pe când Celia dormea dusă lânga ea, într-una dintre rarele nopți când soția sa adormise cu usurință și parcursese orele fără să se trezească. Stătuse nemișcată, aproape temându-se ca nu cumva să o trezească, și îsi lăsase rotițele să se învârtă. 

  Magazia era, în sine, doar o anexă a casei, mai mult niște camere suplimentare, identice ca izolare cu camerele în care trăiau ele, dar neamenajate pentru a fi căminul cuiva. Nu avuseseră tragerea de inimă să facă nimic în acest sens, deși casa fusese proiectată cu gândul de a adăposti mult mai multe persoane decât pe ele două. Din păcate, până să ajungă propriu-zis să locuiască acolo, din grupul lor de prieteni nu mai rămăsese nimeni altcineva. Așa că restul încăperilor erau acum doar un spațiu de depozitare, de care nici nu aveau atât de multă nevoie, având un hambar chiar aproape de casa principală. 

 Se puse pe lucru imediat, căci dorea ca surpriza să fie gata cât mai repede, înainte ca puiul de om să apară din nou în gospodăria lor. Mai întâi luă toate cele câteva obiecte aleatorii depozitate de-a lungul timpului și ori le mută din magazie, ori le găsi o cu totul altă întrebuințare în noua amenajare a locului. Deretică podeaua și sterse praful. Când spațiul arata cât de cât așa cum își imaginase ea, se puse pe treaba. 

 Îi fu ușor, în acea primă zi, să măsoare și să taie bucățile pentru cele câteva piese de mobilier, din lemnul pe care-l adunaseră de-a lungul timpului prin jurul casei. Lucră cu grijă și eficient, fără a-i menționa nimic Celiei. Voia să îi arate direct produsul finit. Munca asta era una liniștită și familiară, căci nu puține fuseseră zilele în copilărie când bunicul ei încercase să se apropie de ea, prin proiecte de tamplarie, uneori nescoțând o vorbă pentru o întreagă după-amiază. Lecțiile date de el în acele zile din vacanțele de vară îi folosiseră din plin toată viața. 

– Mă gândeam eu că aici aveam să te găsesc, spuse Celia, în după-amiaza celei de-a doua zile, iar Marje tresări și își ridică privirea din proiectul ei. 

Se uită în jur pentru prima dată – în cât? ore? – și zâmbi apologetic. Umbrele erau unele de după-amiază târzie. În fața ei, patul și noptiera erau gata, lăcuite chiar, și acum mai avea doar puțin de lucru la micul birou. Mai avea în plan și o etajeră suspendată deasupra biroului, un scaun și un mic dulap pentru haine, dar, după o singură privire spre Celia, știu că vor fi destinate zilelor următoare.

– Mă știi puțin prea bine. Ce m-a dat de gol?

– Te-ai foit toată noaptea, și asta faci doar când plănuiești un proiect mai măricel. Iar când te-ai trezit, nu ai fost atât de silențioasă pe cât credeai. Ți-am auzit pașii spre partea asta de casă, înainte să adorm la loc. Apoi ai dispărut aici cu orele. După o pauză, urmă: Era timpul să folosim anexele astea. Erau camere pentru a trăi în ele, nu pentru a fi lăsate să se năruiască încet. Copilul este un locatar la fel de bun ca oricare altul. O să adore camera!

– Dar nu am spus nimic! Apoi, adăugă, mai încet: Mi-a fost teamă că nu vei fi de acord.

  Celia râse:

– Marje, la cât a stat pe lângă noi copilul ăsta de când a apărut pentru prima dată, m-ar fi mirat să nu îl creștem noi. Apoi, serioasă: Știu că nu este de glumă cu așa ceva. Dar mai știu și că ne-a făcut bine, de când a apărut. Ți-a făcut ție bine. Și asta îmi este mai mult decât de ajuns.

 Marje zâmbi și amândouă merseră spre o binemeritată, chiar dacă intarziată, masă. 

Dură mai multe zile până când copilul apăru următoarea dată pe proprietatea lor, la fel de silențios ca de obicei. De data asta, în loc sa îl pună la treabă, Marje îi făcu semn să o urmeze, ceea ce se și întâmplă, cu precauție și curiozitate. Marje simțea și ea o oarecare neliniște, dar aceasta se spulberă când văzu ochii mari ai copilului, privind când spre ea, când spre camera amenajată, parcă cerându-i aprobarea de a explora.

– Da, ray of sunshine, pentru tine este totul, asigură ea, din nou și din nou, de fiecare dată când copilul se oprea și se uita la ea pentru aprobare.

  Apoi primi cea mai de preț recompensă pentru munca ei. Copilul termină într-un final explorarea și se opri, serios, uitându-se fix la ea.

– Ray, spuse, cu vocea-i subțire de copil. Apoi, ca să înlăture orice confuzie: Eu, Ray. 

Marje nu-și amintea ultima dată când fusese atât de atinsă de o simplă interacțiune. 

3

 Pe nesimțite, săptămânile se transformară în luni, iar lunile in ani. Casa, cu gradina și cu împrejurimile, rămase aproape la fel ca în prima zi când Ray aparuse. Poate doar niște modificări subtile anunțau schimbarea majoră care se petrecuse în viața lor, încă de cand copilul se aciuase pe lângă ele: leagănul făcut dintr-o anvelopă veche, – căci ce copilărie e aceea dacă nu ai un leagăn? – și platforma improvizată și proptită în bătrânul nuc, pe care urcaseră cortul unde copilul dispărea în unele după-amiezi. 

 Copilul era acum aproape la fel de înalt ca Marje și nimic în lumea asta nu o făcea mai conștientă de trecerea timpului ca faptul că aproape trebuia să se întindă ca să îi ciufulească părul nisipiu. Celia abia își ținea râsul în frâu de fiecare dată când Marje își amintea acest lucru. 

Cu toate acestea, dorul de ducă încă îl mai chinuia pe adolescent, și nu de puține ori găseau câte un bilețel dimineața, pe ușa de la frigider, anunțându-i plecarea pe câteva zile. Marje nu putu să doarmă în primele nopți, cu toate asigurările Celiei ca nu o să pățească nimic. Dar, cu timpul, se obișnui.

 Fetița ajunse la ei în același mod în care, cu ani în urma, intrase și Ray în viețile lor. Singura diferență era vârsta, puțin mai mare, probabil în jur de 9-10 ani, și un Ray cât se poate de încrezător veghind-o cu un pas în urmă. „Sara”, se prezentă ea sfioasă, și, în următoarele zile, Marje și Ray stătură până târziu ca să-i termine colțișorul ei de cameră. Alex și Andi urmară, gemenii fiind aproape de vârsta la care Ray își găsise drumul spre ele. 

Treptat, se răspândi vestea sanctuarului copiilor din casa de pe deal. Vecinii nu prea se implicară, dar tot mai apăreau pachete cu mâncare și produse de bază în fața porții lor, o dată la câteva zile. Nici copiii nu stăteau degeaba. Cei mai mari, conduși de Ray, mergeau mereu în expediții, în căutare de provizii, și nu de puține ori se întorceau mai mulți decât plecaseră. 

 Nu era ce își imaginase Marje când se gândise la viitor. Când toate începuseră să se destrame, își imaginase casa de pe vârful dealului, înconjurată de familia pe care și-o construiseră, de prietenii cu care trecuseră prin atâtea. Odată ce acest vis se destrămase, renunțase cu totul la a crea orice fel de comunitate. Adevărul e că se izolaseră. Și iată că venise comunitatea la ei. Nici în o mie de ani nu și-ar fi putut imagina că lucrurile ar fi putut evolua în direcția asta, cu râsetele copiilor răsunând în toată valea, cu copiii mai mari încercând să pară mai maturi și până la urmă alăturându-se celor mai mici, cu toții muncind umăr lângă umăr ca să trăiască bine și să crească. Cu familia de animăluțe mărindu-se și ea, pe măsură ce copiii cei noi veneau cu prietenii non-umani care îi ajutaseră să ajungă până acolo: câini, pisici, chiar și păsări, cum ar fi găini, rațe sau porumbei. Era haotic și era obositor, căci treaba nu se termina niciodată. 

Dar, în primul rând, observase Marje, era acasă.