Ale vede cenușa fulguind afară și, pentru a mia oară de la explozia de acum două săptămâni, își zice: tipic, o guvernare non-machistă nu ar fi dus la o catastrofă nucleară. Onoare și orgoliu – asta e ce vedem acum plutind în aer, ce otrăvește apa și pământul și pe noi totx deopotrivă. Nu e doar în capul meu asta, e și în atâtea alte capete, peste care ninge cenușa. O altă guvernare s-ar fi pus mai din timp să discute despre pace. Sau nici n-ar fi ajuns la război. Statele s-ar fi ajutat în timpuri de foamete. Stai un pic, nici n-ar fi existat state! Probabil ar fi fost niște federații de comunități, unde cele din urmă ar fi avut diferite forme de organizare, mai mult sau mai puțin anarhiste. Care e următorul pas? Întrebarea suna imperativ. Mmmm, plescăi Ale, totuși era bine cât avansase cu imaginarea lumii bune înainte să se dea jos din pat. Înainte de pastila cu iod. Să te ții mai încolo!
Ia pastila. Mucegaiul din colțul camerei e cealaltă vietate din cameră. Ale o privește, îi inhalează sporii și-i înțelege intenția. Sunt în sincron, Ale și mucegaiul supraviețuiesc înăuntru, crescând câte un pic în fiecare zi. Persoanele ce supraviețuiseră pandemiilor poate erau ok cu atâta stat înăuntru, cu hrană uscată, cu apă tulbure, dracu’ știe. Ale nu era. Oamenii privilegiați stăteau înăuntru și de data asta. Ceilalți erau afară, protejându-le privilegiul. Dormea pe burtă cum citise că făceau soldații albanezi în al doilea război mondial, ca să nu simtă foamea. Și coșmarurile, adăugă Ale, care avea coșmaruri când dormea pe spate. Ale-și privește mâinile cu pielea ridată de deshidratare. Câți ani au mâinile mele? Câți ani mai au? Cum ne putem închipui o ieșire din asta? În fiecare cameră, pe fiecare etaj, erau oamenii care dormeau douăj’ de ore pe zi, în vreme ce pe hol patrulau oameni care poate dormeau patru. Pentru binele nostru, noi dormeam și ei nu. Noi luăm pastile de somn, ei de veghe. Ne îngrijesc ca pe niște coconi visători. Ce visează oamenii care se expun tuturor pericolelor exterioare, care mărșăluiesc, aleargă, explorează, comunică, execută ordine, întrețin un sistem provizoriu? Rațiile erau împinse înăuntru o dată la cinci zile. Niciun mesaj, nicio știre în ultimele zile. Dacă Ale nu înfundă toaleta sau nu se îmbolnăvește dramatic, nu e niciun motiv pentru cineva, oricine altcineva, să intre în cameră. Încercase să vorbească prin ușă data trecută, ce se întâmplă afară, cât mai stăm aici, întrebase. Nu i-a răspuns nimeni. Oare de partea cealaltă a ușii fusese un om sau un robot sau? S-a gândit să bată în ușă, să facă scandal, dar pentru ce. Fiecare își îndeplinea rolul, iar rolul lui Ale era să nu le facă viața mai grea celor care aveau deja o viață mai grea. Ale făcea liste de bancuri pentru situația în care ar intra cineva, animal de orice fel sau robot de orice fel. Liste de soluții de ieșire din situația asta, ce se putea ajusta după ce afla știri de la acest cineva. Liste de întrebări despre ce se întâmplă acolo, afară, în lumea cea mare, cât mai e din ea, cu locuri ca aici sau foarte altfel. Liste de propoziții scurte de încurajare. Își trecu mâna peste foile de hârtie prinse pe peretele de la capul patului. Listele erau goale. Listele sunt goale. Totul este prezent, nu fi naivx, Ale.
Cerul este închis, norii sunt denși ca de ciment. Zidurile de afară, pe care nu se poate cățăra nimeni, pe care nimeni nu poate să scrie. Ar da orice să vadă o pasăre, să-i bată-n geam. Ar deschide geamul și ar primi-o înăuntru, chiar dacă este absolut interzis. Nu mai văzuse soare, lună, stele. De când? Nu mai știa. Se mai gândea cineva la extratereștri, la fuga pe Marte? Mai întreținea cineva obsesia cu stabilirea unei legături cu ființe extraterestre simultan cu ignorarea și/sau uciderea animalelor non-umane terestre… Fără motiv sau cu motive inventate – gen tradiție. Cine vorbește cu balenele, caracatițele, păsările? Și cine le mănâncă? Ha? Ce poate însemna o umanitate care trimite mesaje în spațiul extraterestru înainte să comunice cu celelalte animale terestre? Cum putem mânca alte animale de plăcere? Persoanele care încearcă să contacteze entități cosmice sunt vegane? Cum să vorbești cu marțienx când desconsideri alte forme de viață apropiate ție? De ce nu avem o umanitate mai monolitică, ca-n romanele SF alea vechi, pline de speranță, nu astea noi, post-apocaliptice, nu mult diferite de ce vezi pe geam, pe hublou, pe ecranul cu știri? Alea unde, orice societate ar fi fost, abolise clasele, rasismul și transfobia nu mai erau o chestie, dar cumva sexismul și speciismul erau bine-mersi? Cu persoane feminizate în fuste mini și persoane masculinizate mâncând animale, binaritatea familiară de care nu putem scăpa nici într-un viitor imaginar? Nu, nu alea, alelalte. Ale verifică dacă miroase a transpirație. Afirmativ. Pozitiv. Vezi că se poate să spunem da, rostește cântat, cum făcea bunica, și vocea îi sună proaspăt, familiar și nemaipomenit în același timp. Micile bucurii.
Apa are un gust groaznic, uleios, a fost contaminată probabil. Suc de țeavă, mmmm, las că-i bine. Acum ajunseserăm să bem și noi apa persoanelor învinse, apa uleioasă pe care au băut-o toate persoanele ce nu erau incluse în mitul succesului. Acum a ajuns și la noi. Cum se poate să uităm ce ni s-a spus în clasele primare despre circuitul apei în natură, nouă, celor ce puteam merge la școală? Uite că apa sărăciei contaminează apa bogăției. Apa sărăciei în care nu crește nimic marketabil, ce am putea înveli în plastic și vinde pe post de satisfacție. Doar bacteriile care mănâncă plastic. Peștii care mănâncă plastic. Focul care mănâncă plastic. Microbiomul din mine care mănâncă plastic. Eul care mănâncă plastic. Miam-miam, zic bacteriile din intestinul meu, miam-miam zic și eu. Prietena lui Ale din copilărie zicea miam-miam, cu orice ocazie. Mergem la joacă, miam-miam. Dormim după amiază, miam-miam. Deschidem cadouri, mâncăm înghețată, jucăm cărți, coasem batiste, furăm zmeură, ne spunem rugăciunea cu îngerașul, miam-miam miam-miam. Facem scenete în care ea joacă toate rolurile de fată și Ale de băiat, pentru că la tv e cu băieți și fete, miam-miam. Dar nu ne pupăm în realitate, ci zicem: acum ea se pupă cu el și au doi copii, o fată și un băiat, miam-miam. Pentru toate scenele grele zicem pe rând acum ea, acum el, stând pe o bancă sub prunul din curtea bunicii ei. Odată Ale a fost fata și fata a fost băiatul. Dintr-odată prietena a devenit asertivă, vorbind răstit și direcționând povestea către fapte de vitejie unde Ale doar privea, și multe alte personaje eroice care trebuiau povestite. Atât de multă acțiune condensată pe care prietena o povestea animată de pe banca de sub prun. Lui Ale nu-i venea nicio idee cu care să contribuie la acțiune. Nu se recunoștea în rolul ăsta în care n-avea nimic de făcut. Deocamdată, îi răspunsese prietena ei când Ale a protestat. Îi este dor de prietena asta, s-ar juca orice, numai să fie aici, să-i fie bine. S-ar juca cu ea de-a lumea mai bună, în loc să tot viseze aiurea.
Ale cască și își târâie picioarele prin praful de pe ciment. Se aruncă-n pat. Să dorm. Să uit. Să dorm ca să nu mor. Să visez lumea, asta, ailaltă, oricare.
Sunt în pat și pe geamul deschis văd iarba de afară și câțiva copii care trec în viteză. Să mă acopăr? Sunt în chiloți și maieu. Nu, e ok dacă sunt vizibilx. Și eu îi văd. O fată se oprește și se zgâiește la mine. Semănăm, doar că ea e o fată. De unde știu că e fată? Îmi face cu mâna. Eu îi zâmbesc, ea se strâmbă. Sunt o babix, îmi zic, nu așa te porți cu copiii. Pleacă. Nu îndrăznesc să mă mișc. Rămân în pat ca pe scenă. Se oprește un băiat, semănăm, doar că el e băiat. De unde știu că e băiat? Subțire, jumulit și cu părul tăiat parcă în ciudă. Strigă la mine. Ce faci acolo? Stau, șoptesc. Stau în liniște. Se cațără pe fereastră și intră în cameră, ocupând mare parte din locul liber de lângă pat. O să stai așa toată ziua? Mi-e jenă, dar nu mă acopăr și nici nu mă ridic, îi răspund. Te invit să participi la un film, zice. Ești prea tânăr să faci filme, zic. Tu nu ești, ești destul de babix, se răstește el. Bine, mă ridic, zic. Dar nu mă mișc. Se întoarce și sare pe fereastră, și apoi trage perdeaua în urma lui. Nici n-am observat perdeaua până acum. Putea fi totul evitat? Nu totul.
***
Un semn mare, luminos, deasupra ușii, atenție, filmare în desfășurare. Intru în camera albă ca un cabinet medical. Și eu, și ceilalți moși și babe și babix de vârsta mea care intră înainte și după mine purtăm prosoape albe, care cum. Cineva are perciuni mari și un ciuf vâlvoi în frunte (pare să fie mai în vârstă decât toată lumea). Pășește cu siguranță, ușor legănat, până în mijlocul încăperii. Se oprește și se întoarce cu degetele arătător și mijlociu îndreptate spre noi. Pac-pac, zice cu o voce stinsă, de parcă s-ar fi răzgândit în timp ce făcea gluma. Pe eticheta lipită direct pe sfârc îi scrie BOB. O sămânță vâlvoi. O persoană mică are părul negru tuns bob, merge aplecată și nu-i văd fața deloc. O sămânță mică. Și eu sunt o sămânță, lungă, lată și gri. În colț e o girafă care mestecă ceva, ignorând pe toată lumea. O sămânță înfometată. Intră un porc spinos cu o lipitoare uriașă care se ițește de sub prosop. Două semințe lipite. Nu mă mai uit la cine mai intră. Pe scaunul de stomatologie din mijlocul camerei pare să fie o persoană. Ne adunăm toate semințele în jurul ei. Oare sunt singurx care nu știe scenariul? Se aprinde un bec roșu. Începe filmarea. Ne aplecăm deasupra scaunului. Văd că persoana e un robot umanoid colorat roz, fuchsia, magenta, cu un radio în dreptul burții. Are tot felul de piese în formă de oase și organe pe care le mutăm de ici, colo, cu niște pensete proaste, pac-pac. Piesele alunecă din căcaturile de pensete și în jurul scaunului se aud multe futu-i și pizda mă-sii frustrate. Radioul emite voci competente într-o cacofonie de certitudini: lucrurile stau așa, adevărul este că, problema ar fi să, e imperativ ca. Noi mimăm competențele medicale, mutând oscioare din plastic roz, mațe din latex fuchsia și organe magenta dintr-o parte în alta, încercând să nu rămânem cu piese în plus. La radio: cineva a visat să facă această muncă, cineva face munca asta din dragoste, cineva face munca asta de nevoie, cineva nu poate să facă munca asta, cineva a pregătit sandviciuri pentru toată lumea. Porcul spinos devine agitat. Cineva se întinde sub scaunul de stomatologie să doarmă. Eu. Iară eu.
Ale se freacă la ochi. Dacă aș putea doar să visez și atât, dacă asta ar putea să fie specialitatea mea. Aș trăi într-o lume cu un venit minim garantat, în care majoritatea locuitorilor ar alege să facă felurite forme de artă, sau de revoluție, sau de știință, sau de tehnică, sau de agricultură, sau de reproducere, sau diferite munci fizice repetitive care le eliberează endorfine fine. Și toată lumea ar fi fericită, inclusiv roboții care ar face muncile pe care acum le fac persoanele care nu au de ales, care au un salar din care nu pot trăi. Aș visa și aș povesti, asta ar fi arta mea și ar fi destul. Măcar anxietatea care vine din frica de a nu fi destul ar fi eradicată. Măcar opulența ar fi eradicată. Măcar trauma generațională ar fi necunoscută. Măcar n-ar exista ferme, grădini zoologice, laboratoare de testare pe animale non-umane. Măcar tehnologia ar folosi la simulări medicale, măcar tehnologia ar fi acolo ca să ne elibereze nu ca să ne captureze pentru joburi inutile. Măcar aș putea zări soarele din când în când. Măcar ar fi păduri mai multe decât peluze. Măcar ne-am imagina lumi mai bune. Măcar n-am avea decizii imposibile de luat. Măcar am avea 100 de cuvinte pentru 100 de feluri de bucurie și ne-am imagina altele noi, în fiecare zi. Am vizita comunitățile vecine și ne-am împărtăși la clacă ce cuvinte am mai inventat. Ne-am minuna și ne-am bucura și ar fi destul. Nu am dezbate dacă să mâncăm semințele sau să le plantăm. Nu ne-am ascunde deznădejdea și nu ne-ar fi rușine de bolile noastre. Dar am dormi puțin pentru că lumea ar fi un loc minunat, de care nu ne-am mai sătura. Mi-nu-nat. M i n u n a t.
Sunt din nou acasă. Bunicul are un prieten, un cățel mic care-l face fericit și pe care îl fericește. Ce simplu era, îmi zice, dacă aș fi știut mai din timp, ce simplu ar fi fost. Trebuie doar să iubești pe cine te poate iubi. Trebuie doar să știi să iubești, îmi zice. De ce nu mi-ai spus? În toți anii ăștia de nefericire, de neiubire, de ce nu mi-ai spus nici măcar o dată? Am vrut să-ți spun, bunicule, vreau eu să-i spun, dar n-o fac, pentru că ar trebui să adaug că am crezut că nu e pregătit să audă. De ce nu a putut să mă iubească pe mine? Poate a crezut că o face, până să știe ce fericire e să iubești un cățel mic.
Îl las cu fericirea lui și ies pe casa scărilor, care e nesfârșită și încolăcește un covor multicolor țesut din toate monedele și bancnotele de pe lumea asta. Mai multe persoane dezbrăcate țes de zor la el. Ajută-ne, se vaită ele, ajută-ne să țesem viitorul cel bun, să avem la bătrânețe, să avem ce să lăsăm copiilor, să avem până luna viitoare, să avem și noi un pic. Mă așez și încep să țes. Bancnotele plutesc spre mine, iar monedele sunt împrăștiate la picioare. E covorul nostru, al celor care țesem? Nuuuu, zice corul. Ai cui sunt banii ăștia, întreb? Al celui de sus, răspunde corul. Să desfacem covorul, zic. Nuuuu, cum să ne batem joc de munca noastră, întreabă corul. Să luăm din covor și să ne facem haine și încălțări și pensii și salarii, să plecăm din casa scării, să vedem soarele și stelele, zic în timp ce țes mai departe. Nu mai există soare și stele decât în poezii și în vise, răspunde corul. Îmi țiuie urechile. Ridic capul și văd că pe covor scrie Nu există o lume mai bună. Mă seacă, e o minciună, sau o lipsă de imaginație, mormăi și țes în continuare.
Ale transpiră iar și cearceaful atârnă în praful de pe jos. Ar trebui să mănânce și să bea. Ar trebui să-și iubească mai mult corpul, căci el îi mijlocește întâlnirile cu lumea. De-ar mai avea câte o întâlnire din când în când, cu un gândăcel sau un mărăcine, ar fi chiar fain. Dar e ok, se întâlnește cu mucegaiul, el îi dă spori, Ale îi dă vapori. Un bun început. Ar mânca un măr scofâlcit, o caisă verde, un cartof crud, un covrig tare, ar bea apă stătută, zeamă de varză sau o supă lungă. O supă din plic, orice plic, oricât de expirat. Cu un pic de mazăre, un pic de morcov, un pic de ceapă, un pic de tăieței, un pic de monoglutamat de sodiu. Desenează cu degetul în praf: M G S. Sare pe steroizi, zice și își linge buzele sărate. Tăieței cu supă, cu sos de roșii, cu pesto de leurdă și leuștean, cu nuci, cu drojdie, cu legume, cu ciuperci, cu mac, cu semințe, cu ulei, cu usturoi, cu paprika, cu leurdă, cu varză, cu de toate. În cea mai bună lume.
Sunt Ana Kun (n. 1981), artistă vizuală din Timișoara, 1/3 din colectivul Balamuc și 1/4 din colectivul Zephyr. Sunt interesată de practici colective, cunoaștere împărtășită și istorii marginale. Anakun.com