Ca scoicile

7  Feb 2044 – Jurnalul lui Chiro, intrarea #544

E o zi foarte caldă de februarie. Când eram tânăr, doar în miezul verii era așa. Zac pe podea, sprijinită de rama patului, cu fruntea pe genunchi. Stau așa, plângând intermitent, de azi dimineață. Am telefonul pe silențios. Dacă mă uit, va trebui să le explic unde sunt. Mă ia panica la gândul. Îmi simt creierul ca un mușchi pe care încerci să-l încordezi imediat când te-ai trezit. Intenția pornește, dar corpul nu reacționează. Nu reușesc să pun trei gânduri laolaltă. Stau așa cu mintea blank ore în șir. 

Brusc cineva bate la ușă. E Ramona.

– Chiro.

Încerc să-mi stăpânesc mucii și respirația, poate nu mă aude. Bate a doua oară. 

– Chiro!

– Pleacă, te rog, te rooog, îmi șoptesc. 

După ce bate a treia oară, încearcă ușa. Am uitat-o deschisă.

– Chiro, ești ok? 

Încerc să formez cuvinte, dar nu iese nimic pe gură. 

– Ce se întâmplă?

Încet, încet spun câte o literă. Parcă reînvăț să vorbesc în timp real. 

– Îs ok.

– M-ai speriat un pic.

– Îmi pare rău.

– Te-am așteptat la adunare.

– Îmi pare rău.

– Nu-ți fă griji. A preluat Cicco sarcinile tale. Am fost doar îngrijorate pentru tine. Ce se întâmplă?

– După cum vezi, nu îmi e prea bine.

– Am crezut că ești ok. Păreai ok.

– Niciodată nu-s ok.

– Depresia?

Inspir adânc.

– Nu știu. Toate.

– Pot să îți dau o îmbrățișare?

– Te rog nu. Nu pot acum.

– Ok. 

Se uită la mine câteva secunde, gândindu-se cum să zică. Anticipez întrebarea.

– E ceva fel de meltdown. Vine la pachet cu autismul. Am aceste episoade în mod periodic. Uneori vin doar cu oboseală extremă, alteori e așa.

– Dar simți tristețe? Sau lipsă de speranță? Sau ce simți în momentele astea?

– Nu știu exact. Se simte de parcă acest recipient nu poate să mă mai conțină și totul se revarsă. Pielea mi se decojește. Creierul îmi este terci. Durerea e la nivel maxim. Și nu pot să mă opresc din plâns.

– Chiro, –  se pune jos lângă mine -, îmi pare foarte rău că te simți așa.

– Vreau doar să se oprească.

– Tre să te ții tare un pic, să reziști. Vin și zile mai bune.

– Cât să mai rezist în speranța îndepărtată că o să vină și zile mai bune? Nu vreau să mai fac asta.

– Nu poți să te gândești așa …

– Nah. Asta e.

– Știi că toți te iubim.

– Și eu vă iubesc pentru asta. Dar în privirea de ansamblu răul pur și simplu suprimă binele. În special în zile ca astea. Nu merită.

După o pauză: 

– Dacă faci o contabilizare, pur și simplu nu merită.

Ramona stă o secundă, gândindu-se iar ce să zică.

– Nu pot să zic pentru cum se simte înauntru. Dar afară se întâmplă lucruri. Au fost de 4-5 ori mai mulți oameni azi ca data trecută. De data asta chiar se întâmplă.

– Și eu nu eram acolo. N-ați putut să vă bazați pe mine când a contat.

– Nu spune asta Chiro. Doar împreună am învățat cum să ne organizăm într-un mod ne-abilist, care îmbrățișează neurodivergența. Știi că avem mai multe persoane pentru fiecare rol. A fost ok. Doar eram îngrijorate pentru tine.

– Data viitoare va ști lumea să nu se mai bazeze pe mine.

– Asta e ce te tulbură?

– O știu.

– Nu-i adevărat. Înțeleg de ce ai crede asta. Dar am învățat bine. Corpul și mintea fiecăreia e prețioasă pentru mișcare. Iar mințile și corpurile nu funcționează mereu așa cum am vrea.

– Tu spui asta, dar nu cred ca oamenii înțeleg cu adevărat.

– Păi atunci hai să vorbim despre asta la ședință. Adică, ne cunoaștem de câți ani deja? 6-7?

– 7.

– Zici că te simți așa des. Periodic.

– Mda,  zic dând din umeri. 

– Și totuși e prima oară când te văd așa rău.

– Mă vezi doar atunci când sunt suficient de ok ca să ies în lume. Nu vezi niciodată părțile cu adevărat nasoale. Poate lasă impresia că a fi neurodivergent e doar despre chestii faine, nu și momente ca astea.

– Atunci arată-ne. Nu avem cum să învățăm dacă nu ne arăți.

– Adevărat și asta.

– Pot să te îmbrățișez acum?

– Nu. Scuze, răspund zâmbind.

– E oki, zice, zâmbind înapoi.

– Apreciez că ai venit. Înseamnă mult, mult.

– Oricând.

– Și zici că a fost prezență mare?, întreb, ștergându-mi nasul de mânecă. Îmi dă un șervețel.

– Da. Masivă. N-am văzut niciodată așa o mulțime în Longyear. Chiar a fost ceva. Puteai simți că era ceva în aer. O deschidere. O breșă. E greu de pus în cuvinte. 

După câteva secunde: 

– Și Kuki a vorbit bine.

Inspir și expir adânc. Mă uit în jos, apoi la ea.

– Atunci poate chiar avem la ce să sperăm.

– Da.

– S-a terminat?”

– Încă nu.

După un minut de liniște:

– Poți să mergi dacă vrei.

– Ar trebui să rămân probabil.

– Nu, nu. Apreciez că ai venit, dar e nevoie de tine mai mult acolo decât aici.

– O să fii ok?

– Da.

– Promiți?

– Da. Eram așa și așa mai înainte, dar o să fiu ok acum.

– O să am încredere în ce zici.

– Poți. Îs ok.

– Nu vrei totuși să vii?

– Nuuu. Îs bine, dar nu chiar atât de bine. O să stau în pat pentru restul zilei. Văd dacă reușesc să ajung la ședința de dimineață. Nu promit.

– Ok. Scrie-mi dacă e ceva. O să revin.

– Ok. Poți să o hrănești pe Affie înainte să pleci?

– Desigur.

– Schimbă și apa, te rog.

După câteva minute se întoarce în cameră.

– Îmbrățișare de la revedere?

– Tot nu, haha.

– Na biine.

 Ține să plece. Se întoarce. 

– Mi-ai zis odată că a trăi cu o dizabilitate în lumea asta e ca și cum te-ai ține ca scoicile, mereu pe pragul prăpastiei.

– Da. Exact așa e.

– Mai ține-te un pic, Chiro Horvath. Ca scoicile. Mișcarea are nevoie de tine. Noi avem nevoie de tine. Ești prețioasă. Te vrem în viețile noastre.

Mi se umplu ochii de lacrimi. Dau din cap. Zâmbim amândouă.

🐚🐚🐚

Redactare: Carolina Vozian