Bunica a fost în multe feluri, însă nu știu dacă a fost frumoasă. Nu îmi aduc aminte când am învățat că frumusețea e importantă, dar cumva am simțit mereu lipsa acestui detaliu în povestea ei.
La înmormântare, când oamenii din sat au venit să își ia la revedere, un bărbat care părea din aceeași generație, probabil printre ultimii bărbați care mai erau în viață, m-a prins de braț și m-a ridicat din colțul camerei unde stăteam, iar când privirile ni s-au întâlnit, mi-a spus pe nume: Andreea, bunica ta a fost spirt. Nu puternică, nu ageră, nu rezilientă, așa cum spuneam eu despre ea, ci spirt. Și cred că avea dreptate. Bunica ustura prin prezența ei, iar la cea mai mică scânteie era pregătită să se aprindă și să ardă totul în jur, iar când rămânea numai cenușă, bunica stătea nemișcată în picioare, gata să o ia de la capăt, fără să se plângă, cel puțin nu atunci când știa că are de făcut treabă, când ceva cerea prezența și implicarea ei. Bunica era spirt, și teama și admirația cu care mă apropiam de ea, mai târziu dragostea și căldura, m-au adus azi aici și nu știu dacă am un merit pentru asta. Familia nu o alegi, dar bunica m-a ales dintre toți nepoții, treisprezece la număr, iar eu eram bucuroasă pentru că în sfârșit cineva mă alege.
Ochii ei, albaștri gri turcoaz, reci, aproape de gheață, ca spuma mării în primăvară, ochii ei despre care toți oamenii credeau că-s fermecați, nu apar în pozele făcute de alții, doar în pozele pe care i le-am făcut eu. Ochii ei, despre care spunea că atunci când o să moară, să avem grijă să nu îi fie furați, îi am acum în minte ca și cum încă mă vede în timp ce scriu.
Când a apărut pe lume nu i-a deschis deloc, deși trupul era viu și se zbătea, iar plânsetele ajungeau până în capătul celălalt de sat. A fost un copil ca toți copiii născuți în anii înainte de război. Corpușor slab, dar încordat, crescut din lipsuri, pe pământ, hrănit cu ce ieșea din pământ, obligat să lucreze pământ. Tatăl a murit pe front cu puțin timp înainte ca ea să se nască, a auzit doar povești despre el, iar apoi un alt tată i-a luat locul. Asta era ordinea vremii, orice femeie trebuia să fie legată de un bărbat, chiar dacă ea nu îl dorea. Tatăl bun era cel de pe front, al cărui nume apare pe troița din centrul satului, tatăl rău era cel care a legat-o de pământ.
A muncit de când a început să meargă. Smulgea buruieni cu ochii închiși, le simțea după felul cum îi pișcau palmele, știa că pirul, mohorul și costreiul nu aveau ce căuta printre rândurile aranjate de morcovi și ardei, pătlăgele și păstăi. Plivea straturi dimineața devreme, înainte de ieșirea soarelui, culegea apoi marole și cozi de ceapă verde la prânz, pe care le mânca în zilele bune cu o bucată de turtă și untură, iar toamna, după ce termina de strâns popușoii și-i ducea la moară pentru făină, învârtea cu melesteul în maglavaisul vârtos, iar când auzea că sfârâie în ceaunul de fontă, atunci știa că trebuie răsturnată mămăliga. Prindea ceaunul cu marginile șortului și dintr-o mișcare o trântea pe fundul de lemn, pe care îl rindeluise dintr-o bucată de fag cu câteva luni în urmă. Înainte să se adune toți în jurul mesei, pipăia ușor pojghița fierbinte de pe mămăligă și simțea cu buricele degetelor găurile și crăpăturile și stătea așa, cu mâna deasupra ei, fără să o frigă și numai ea știa ce înseamnă, pentru că sigur însemna ceva. Cu palmele cunoștea lumea, cu palmele vorbea cu pământul, cu anghiriile, cu animalele, mai puțin cu oamenii. Atunci a început tatăl rău să creadă că ceva e greșit cu bunica, mai ales că niciun copil de vârsta ei nu avea ochii închiși. O ocăra aspru, și pentru că în casă bărbatul trebuia ascultat, ușor-ușor a început și mama să o certe și să îi spună aproape în fiecare zi că nu-i destul să muncească pământul, să îngrijească animale, să spele și să curățe după oamenii mari, că trebuie odată și odată să deschidă, la fel ca restul copiilor, ochii, pentru că ei nu o să o țină acolo, în ograda lor, la nesfârșit. Îi venise și ciclul, îi spuneau că se schimbă în femeie.
Iar într-o dimineață, odată cu crăpatul de ziuă, bunica a deschis ochii, iar ochi ca ai ei nu a mai văzut nimeni vreodată. Vii și strălucitori, două cristale curate, două făclii care scânteiau, toată ograda Mihăieștilor era orbitoare, oriunde își îndrepta privirea, se lumina locul. Era ceva nemaiîntâlnit, un corpușor atât de slab și aplecat, cu două picioare strâmbe, crăpate, cu două mâini înverzite de la munca pământului, dar cu ochi care străpungeau cu lumină, una ca asta nu s-a mai întâmplat până atunci în satul acela de la marginea Siretului. Și mai era ceva în ochii ei, un lucru care i-a speriat mama și tatăl. Când o priveau fără să se clintească, în globulețele albăstrii și strălucitoare se deschidea un fel de portiță, iar în spatele portiței, ca două caleidoscoape, se vedea ceva mișcător, colorat, niște imagini care se tot derulau, iar cu cât te apropiai mai mult de ei, imaginile acelea deveneau tot mai clare, ca un film adevărat, dar nu un film oarecare. Tatăl se vedea pe el, mama se vedea pe ea, atât de clar și real, nu ca într-o oglindă, deși se recunoșteau, își vedeau corpurile așa cum erau corpurile lor, dar făcând lucruri pe care nu le mai făcuseră, cumva cunoscute, dar neîntâmplate deja. Bunica stătea nemișcată, cu ochii deschiși, în timp ce ei se cutremurau. Era ceva tulburător, nu avea niciun nume ce se întâmpla acolo cu ei, nu mai auziseră niciodată de ochi în care te vezi, dar nu așa cum ești pe moment, ci te vezi făcând lucruri pe care nu le-ai mai făcut și nici nu știau dacă să se încreadă sau dacă să se înfioare. Bunica în continuare stătea netulburată, iar când ei păreau storși de spaima miracolului, s-a așezat pe prispă, și-a pus capul în mâini și s-a gândit că de-acum încolo nu mai e cale de întoarcere. Simțea că odată întâmplat, lucrul nu mai poate fi schimbat și se hotărâse atunci, pe marginea prispei din lut, că orice ar urma, ea o să supraviețuiască. Se întrebase mereu dacă asta e viața, muncă și pământ, animale și anotimpuri schimbându-se, dacă e tot ce există și tot ce va exista pentru ea. Acum putea să le vadă cu ochii larg deschiși, dar simțea că ceva în plus trebuie să se arate, căci toată osteneala și toată durerea trebuiau să aibă un sens, o explicație, ceva lumesc sau dumnezeiesc, o legătură care să o ducă mai departe.
În seara aceea tatăl rău a băut vin din butoi și rachiu făcut din merele căzute înainte să dea în pârg, iar mama a plâns mult. Pe lângă bunica, mai aveau trei copii, niciunul ca ea, dar ea era și singura făcută cu tatăl care nu mai exista. Mama se învinovățea, se gândea că păcatele ei s-au întors să o pedepsească, tatăl îi confirma. Bunica încă era pe prispă, stătea de câteva ore acolo, dar trebuia să se ridice, porcii guițau, vaca trebuia mulsă, găinile trebuiau adunate, iar masa nu era pusă. Avea datorii, înainte de toate.
În ziua următoare au chemat preotul să o vadă. Părintele Brumărașu, om bun, cu frică de Dumnezeu, dar și cu patima băuturii, la fel ca toți popii. L-au pus la masă și l-au omenit, i-au turnat în pahar de câte ori s-a golit, iar apoi tatăl rău i-a spus mamei să aducă fata, pe bunica adică. Și a adus-o, cu capul plecat în fața părintelui Brumărașu. El i-a făcut semnul crucii pe frunte, iar apoi bunica a ridicat ochii. Când a privit direct către ochi, iar portițele s-au deschis, părintele Brumărașu a început să se vadă în ei, la fel cum s-au văzut și mama și tatăl în ziua din urmă, făcând lucruri pe care nu le mai făcuse. Vedea cum își duce preoteasa la groapă, cum ia un pumn de țărână și aruncă peste ea, cum își șterge fața plânsă cu patrafirul. Ptiu, drace, a zis deodată și a făcut un pas înapoi, Doamne apără și păzește, Doamne izbăvește pe robul tău și ne iartă nouă păcatele noastre. Bunica nu se mișca, ținea ochii deschiși, în timp ce în jurul ei se agitau toți, și mama, și tatăl, și frații, dar mai ales părintele Brumărașu: cum e posibil una ca asta, se tot întreba, e mâna Necuratului, vă spun, n-am mai văzut de când sunt eu pe pământ. Da, părinte, dar ce să facem, ajută-ne și ajută și fata, lecuiește-ne cumva să o scoatem la capăt, părinte, că noi nu știm ce să facem. S-au rugat de el, i-au pupat mâna, au făcut cruce cu toții, iar părintele s-a înduplecat și a spus să o aducă duminică înainte de slujbă, să o spovedească și să îi deschidă Cartea. Până atunci să n-o scoată în lume și să nu spună nimănui, căci ăsta nu era lucru de spus. Zis și făcut, până duminică mama s-a rugat în fiecare zi, a aprins candela, a făcut tot ce știa și tot ce putea să îi arate lui Dumnezeu că își regretă păcatele, doar-doar să îi scape fata. În timpul ăsta bunica continua să îngrijească animalele și să muncească pământul, căci erau singurele lucruri pe care le învățase.
Venise în final și duminica, ziua când bunica primea pantofii să se încalțe, în restul timpului umbla desculță, pentru că nu avea alții și trebuiau păstrați de buni. A intrat în biserică, cu tatăl în stânga, mama în dreapta, au făcut cruce după ce au trecut pragul, au sărutat icoana Maicii Domnului și pe cea a Mântuitorului, au aprins lumânări la vii și la morți, mama mai multe la morți, s-au îndreptat către altar, iar acolo bunica s-a pus în genunchi, așa cum i s-a spus. Părintele Brumărașu a început rugăciunea, i-a ascultat spovedania, i-a dat lingurița cu vin și apoi a deschis Cartea. Acolo unde paginile se despărțeau, acolo trebuia să fie și rezolvarea. Și-a pus ochelarii pe nas, apoi a început să citească:
„Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi”.
Părintele s-a oprit, ceva nu era bine. A mai dat o pagina, deși nu așa se proceda de obicei:
„Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor; oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate.”
Nici părintele nu știa exact ce face, dar căuta un lucru de care să se lege, să le dea speranță, să le poată spune că în ochii bunicii nu e chiar Necuratul, e Dumnezeu și planul Lui, trebuia doar descifrat și înțeles mai departe. Dar în Carte, cam la fiecare pagină e ceva despre sfârșit și Necurat, era greu de reinterpretat în ceva bun și cu sens, din care să înțeleagă și el, dar mai ales părinții. Până la urmă a pus-o să spună Crezul, a stropit-o cu agheasmă, i-a dat mâna și crucea să le pupe, iar ca tratament să spună acasă, în fiecare seară câte un Tatăl nostru și Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, izbăvește-mă pe mine păcătosul de trei ori. Cât timp, părinte? au întrebat. Patruzeci de zile.
Și timp de patruzeci de zile bunica și-a făcut munca, privind doar animalele și pământul, pentru că tatăl și mama nu mai aveau curajul să se uite în ochii ei, iar seara, spunea tare, ca să o audă, rugăciunea. Iar când cele patruzeci de zile au trecut, l-au chemat din nou pe părintele Brumărașu să o privească, urmând același ritual. L-au pus la masă și i-au dat mâncare și băutură, apoi au chemat fata. Bunica a ridicat fruntea pe care îi făcuse cruce și l-a privit, arătându-i în ochii ei cum părintele își duce preoteasa la groapă. Iar părintele a oftat și apoi a zis: dacă asta e voia Domnului sau a Necuratului, noi nu avem ce face. Peste trei zile preoteasa lui a murit, iar părintele lua o mână de țărână și arunca peste ea, amintindu-și de ochii bunicii și de portița care s-a deschis către ceea ce trăia atunci cu adevărat. Și în voia Domnului sau a Necuratului, ochii ei au rămas deschiși în fața cui avea curaj să o privească.
*
Mai întâi începuse tatăl să se uite la ea câte puțin, în timpul mesei. Când portița se deschidea, tatăl înghițea bucăturile fără să le mestece, își strângea pumnii și se uita mai departe, privindu-se pe el, pe un câmp, tăiând lucerna cu coasa. Recunoștea câmpul, era chiar ogorul pe care părinții lui au vrut să ridice casă, dar se temeau că era prea aproape de apă și o viitură ar fi putut să le-o ia la vale. L-au păstrat pentru fân și lucernă, să aibă de unde hrăni animalele și în fiecare primăvară îl discuia și îl ara, îl semăna, iar apoi se înălțau firicele verzi, tot mai groase, până când se făcea vremea de cosit. Pe urmă le aduna grămezi și le lăsa la uscat, le mai întorcea de pe o parte pe alta să prindă aer și să nu mucegăiască, iar spre sfârșitul verii le făcea căpiță mare din care hrănea vaca și caii până în primăvara următoare, când ieșea iarbă proaspătă și animalele aveau din ce să pască. Acolo se vedea acum, în ochii bunicii, cu coasa la stânga și la dreapta, tăiând cât mai de jos lucerna de jumătate de metru. Nimic de speriat în asta, și mai lua câte o bucată de barabulă din blid, gândindu-se că poate nu e atât de rău ce se întâmplă în ochii bunicii. Doar că nu văzuse tot. Când se liniștea tatăl, prindea puțin curaj și se uita și mama în ochii ei, aștepta să se deschidă portița, ca pe urmă să vadă cum îi coase cămașa bărbatului, singura cămașă pe care o avea, peticită de nenumărate ori, dar alta nu se mai găsea. Erau săraci, dar ăsta nu era cel mai rău lucru care credeau că li se poate întâmpla, pentru că toți sătenii erau la fel de săraci și fiecare din ei făcea ce putea să treacă peste zi, peste încă una și încă una, atât cât o vrea Domnul. Când simțea și mama că poate nu e așa rău ce se întâmplă în ochii fetei, făcea cruce cu limba și respira adânc, ușurată. Treptat, au început să o privească și frații, câte unul pe rând și așa s-a dus vorba mai departe, în sat, despre bunica, și uneori, când se așteptau mai puțin, venea câte un vecin în vizită, doar ca să vadă dacă e adevărat ce se spune. Și toți se minunau, unii se speriau și făceau un pas înapoi, alții râdeau și spuneau că-i deocheată, și numai tante Acareta, una dintre cele mai bătrâne femei din sat, când a venit să îi vadă ochii, a mângâiat-o pe cap și i-a spus să ai grijă de ei, că altfel nu se poate. Iar când n-o să mai știi cum, să…, și i-a șoptit ceva la ureche. De atunci, bunica a început să iasă din curte mai des decât o făcea de obicei și se ducea, așa cum au văzut-o vecinii, la tante Acareta. Numai ele știau ce făceau, mai ales că tante Acareta nu primea vizite ziua, numai pe întuneric, căci cine îi intra în ogradă, o făcea cu frică de părintele Brumărașu. Dânsa făcea farmece și descântece, dădea în ghiochi și citea în palmă, lucruri despre care nu puteai să vorbești în sat, dar pe care toți le știau. Și mama bunicii a fost la tante Acareta, imediat după ce îi murise bărbatul pe front și de la ea a aflat că o să se ducă după altul blond și o să mai facă trei copii. Dar dacă o întreba cineva, spunea că nu crede, că nu e adevărat, că poate o fi fost, că poate i-o fi spus, dar că nu își aduce aminte. La tante Acareta bunica mergea fără frică, ziua în amiaza mare, și tot acolo a învățat că ochii ei nu erau nici ai Domnului, nici ai Necuratului, aveam să aflu de la ele mai târziu.
Anii treceau, iar bunica împlinise șaisprezece ani. Era fată mare, așa o numeau, și trebuia măritată. Părinții îi căutau un bărbat, și rând pe rând, în fiecare duminică, venea câte un fecior la pețit. Stăteau la masă părinții lui cu mama și tatăl, iar apoi cei mari se dădeau deoparte să se târguiască și o lăsau pe bunica cu feciorul. Când rămâneau singuri, bunica ridica ochii și îl privea, iar el se cutremura. Portița se deschidea și o lume nouă apărea în fața lui, lumea din care făcea parte, dar în care niciodată până atunci nu se văzuse făcând ceea ce făcea în ochii bunicii. Primul dintre ei a văzut cum cade de pe cal și își rupe oasele. Altul a văzut cum ridică o sticlă și lovește capul cuiva, iar miliția îi leagă mâinile. Încă unul a văzut cum stătea întins în pat, cu ștergarul pe frunte, asudând, cu oameni în jur care îi țin lumânarea. Și fiecare dintre ei se ridica de la masă și pleca acolo de unde a venit, fără să se mai întoarcă. Rămânea în urmă bunica, cu tatăl care îi spunea că o să îi scoată ochii dacă nu se oprește din prostii, și cu mama care plângea cu sughițuri, neștiind ce să facă. Bunica respira de fiecare dată, și se gândea că acum a scăpat, dar știa că nu putea scăpa la nesfârșit, la un moment dat trebuia măritată.
Și așa s-a și întâmplat. Într-o zi, când tatăl era la crâșma satului, se oprește o căruță cu calul șchiopătând. Coboară din ea un bărbat, nici tânăr, nici bătrân, dă binețe tuturor și întreabă dacă știe cineva unde poate să rezolve copita calului. Se ridică de la masă tatăl bunicii și îi spune: știm, cum să nu știm? Dar nimic pe lume nu îi gratis. Încep a râde cu toții, și din vorbă în vorbă, bărbatul spune că e neînsurat, dar nu are timp de stat, pentru că trebuie să se întoarcă repede să termine serviciul militar. Când a auzit asta, tatăl bunicii deja își făcuse planul. I-a spus că are o fată tânără, bună de măritat, că are și zestre pregătită pentru ea, doar să fie luată din casă. Iar cum înțelegerile nu se fac numai din vorbe, trebuia găsită o garanție pentru ce urmau să stabilească. Așa că lasă tatălui drept gaj cizmele militare, încălțăminte cu semnificație, semn că bărbatul își îndeplinește promisiunile nu doar în lume, dar și către patrie. Au bătut mâna, iar în noaptea aceea bunica a fost urcată într-o căruță și dusă la Șcheia, unde bărbatul avea rudele, și unde ea avea să stea până când el termina serviciul militar, ca la final nunta să fie făcută. Cizmele rămâneau în casa în care crescuse bunica, până când cununa era legată. Așa a început povestea familiei din care mama a apărut cu forța, iar mai târziu, din povestea mamei, am apărut eu.
În primii ani bunica îi spunea bunicului bădie. Diferența de vârstă dintre ei era mare, dar și cea de statut. Bunicul făcuse școală, și foarte repede după nuntă a ajuns și primar. Rareori îl privea bunica în ochi, pentru că atunci când o făcea, iar el se vedea în ei, o lovea cu dosul palmei, iar ea îi închidea, fără să spună niciun cuvânt. El era bărbatul cu carte, dom` primar, cel cunoscut în tot satul, cel care avea întotdeauna dreptate.
Mama povestește despre tatăl ei ca și cum era cel mai frumos și cel mai bun dintre toți tații. Multă vreme, până să o cunosc pe bunica, am crezut-o. Am crescut la oraș, departe de viața bunicii, la bloc, în acele cuiburi de oameni suprapuse în mod geometric, nu știam ce înseamnă casă pe pământ. Când întrebam despre bunici, mama îmi povestea despre tatăl ei, iar despre bunica spunea baba. Nu era nici mama ei, nici bunica mea, era baba. Știam ce înseamnă cuvântul, iar după calculele pe care le făcusem, bunica nu era atât de bătrână, așa că nu înțelegeam. Aș fi vrut să aflu mai multe, dar mama reteza întrebările, apoi ele curgeau doar în mintea mea, pentru că vedeam cum ceilalți copii au bunici și familie întreagă, numai eu n-aveam. Și în plus, încă de mică se spunea că e ceva ciudat cu mine. Multă vreme am crezut că oamenii mă ocolesc pentru felul cum arăt și mă rugam seara să mă trezesc a doua zi dimineața și să fiu și eu frumoasă. Aveam trăsături dure, nasul cârn, ca al bunicii, ochii n-aveau nimic special, erau căprui, pe tâmpla dreaptă aveam o venă mov care pulsa când eram supărată. Foarte slăbuță, aproape anemică, nu știam cum să fac să nu îndepărtez oamenii, pentru că tot ce ieșea pe gura mea venea înapoi ca un bumerang. Și în plus, eram strigată nu pe nume, ci mi se spunea vrăjitoarea. Se întâmplase de câteva ori să fiu atât de supărată din cauza respingerii copiilor, încât le spuneam exact ce îmi trecea atunci prin minte. Unei fetițe i-am spus că dacă mă mai trage de păr o să ajungă cheală. Iar într-o dimineață s-a trezit cu gumă de mestecat lipită în păr, iar părinții au trebuit să i-l taie. Eram uimită, nu aveam nicio explicație, guma doar nu i-o lipisem eu. În altă zi i-am spus unui băiat că dacă nu mă lasă în pace, o să își rupă picioarele. Și chiar asta i s-a întâmplat, cineva i-a pus piedică și a căzut, cu tibia fracturată în trei locuri. Dar eu nu i-am dorit una ca asta, doar am scos niște cuvinte pe gură. Ușor-ușor toți mă evitau, și colegii de la grădiniță, și copiii de la bloc și pentru că ajunsesem atât de singură și nu mai voiam să vorbesc, mama a hotărât într-un final că poate e timpul să o cunosc pe bunica. Bunica mea.
*
Am ajuns la Doljești cu autobuzul, și după ce am mers cam o sută de metri, mama mi-a spus: vezi casa aia cu gardul albastru? Am dat din cap că da. Acolo stă. Și mi-a dat drumul la mână, iar ea s-a întors la oraș. Am intrat singură în curte, speriată și nerăbdătoare în aceeași măsură, am trecut pe lângă rândurile de lalele și trandafiri de toate culorile, pe sub cireșul de mai, pe lângă tuile înalte, iar la colțul casei, râzând, o femeie cu părul foarte lung, împletit într-o coadă, era ea: Andreluța, ai ajuns. Știa cum mă cheamă, deci mă așteptase. Și ca și cum ne cunoscusem deja, mi-a zis hai să îți arăt, apoi s-a îndreptat către grădină, iar eu în urma ei, ascultătoare, pășeam în universul acela fermecat, pe care nu îl mai văzusem, dar în care mă simțeam deja ca acasă. M-a plimbat pe rând, pe la găini, mi-a arătat cloșca cu pui, niște creaturi pufoase, care piuiau încontinuu, mi-a arătat picherile care au început să scoată sunete asurzitoare și eu m-am speriat, era pentru prima dată când le vedeam, mi-a arătat prin gard gânsacii, mi-era frică să intru la ei, m-a dus la purcei, la vaca Zorica, la caii hăndrălăi, la câinele care păzea, mi-a arătat apoi straturile, livada, grădina cu cartofi și porumb, veceul din curte, ceva de neconceput, dar urma să intru și în el, iar la final, merii plantați când m-am născut. Deci bunica știa când eu am apărut pe lume.
Nu scoteam niciun cuvânt, mergeam în urma ei și ascultam ce îmi povestea despre fiecare în parte, încercând să țin minte totul și să nu fac un pas greșit. Andreluța, da` nu spui nimic? Și m-am înroșit. Nu știam ce să spun, nu aveam idee dacă pot să o strig bunică, nu cunoșteam nimic din lumea aceea colorată și plină de viață, deși simțeam că fac parte din ea. Și pe deasupra, bunica era prima femeie mai în vârstă pe care am cunoscut-o, era un fel de doamna directoare în universul acela, iar mie, eleva care învăța de rușine, mi-era frică că nu mă ridic la nivelul așteptărilor sale. M-am bâlbâit încercând să scot niște cuvinte și bunica a oftat. Lasă, nu îți face griji, am leac, mi-a spus. Și a urcat pe o scară până în podul casei, iar de acolo a coborât cu un clopoțel ca cele pe care le vedeam la copiii de la bloc când mergeau cu colindul. A scos și apă rece din fântână, nu mai văzusem niciodată o gaură atât de adâncă, în care cântă broaște și din care scoți apă cristalină. A umplut clopoțelul, mi-a pus mâna pe cap, o atingere atât de blândă și mi-a spus nu te teme, știe bunica ce face. Și chiar părea că știe.
asta-i apă din fântână
să te facă rea de gură
să îți ostenească setea și să-ți alunge tristețea
ăsta-i clopot fermecat
cu ecou neînfricat
duce cuvântul departe
la tine în suflet n-o să mai fie noapte.
Era poezie? Era cântec? Nu înțelegeam ce făcuse, dar am băut trei guri din clopoțel, așa cum mi-a spus și restul a aruncat-o pe gard. Acum hai să te-aud, Andreluța.
Și-am început să-i spun tot ce îmi trecea prin minte, iar gura nu se mai oprea, ieșeau cuvintele unul după altul, și tot vorbeam și vorbeam iar bunica, râzând: n-ai ogoi acum, așa-i? Și m-a lăsat să vorbesc până când am obosit și chiar și după ce am obosit, tot mai voiam să îi spun o sumedenie de lucruri. Am întrebat-o pe urmă de unde știa că vin, dacă vorbise cu mama. Și mi-a răspuns că nu, dar a văzut în mămăligă. În mămăligă? am întrebat nedumerită. Da, lasă că o să-ți arăt. Și mi-a arătat cum crăpăturile înseamnă drumuri, cum fiecare umflătură e un om, și fiecare gaură din guguloiul acela galben înseamnă la rândul ei ceva. Eram uimită și cucerită în același timp de fiecare lucru pe care mi-l arăta, mi se părea că totul se-ntâmplă ca-n vis și parcă așteptam să vină dimineața, să mă trezesc iar la bloc și să aflu că nu a fost real.
Am stat câteva săptămâni la bunica, era vacanța de vară, și în fiecare zi mi se părea că lumea în care mă aflam era nemărginită. Învățasem atât de multe lângă ea, dar cel mai mult mă surprindea când o vedeam făcând lucruri despre care știam până atunci că doar bărbații le fac. Tăia lemne cu toporul, bătea cuie, îndrepta tabla, ținea strâns hamurile de la cai când era în căruță, știa cum să se înțeleagă cu ei. Frământa balegă cu lut și lipea colțurile casei, acolo unde erau crăpături, dădea cu sapa, cu hârlețul, cu coasa, cu fiecare instrument al grădinii pe care îl văzusem doar în cărțile de la școală, unde erau ilustrate meseriile, și la fiecare în parte era un bărbat desenat. Dar bunica mea era o femeie și putea să ridice o coșarcă plină cu popușoi pe umăr, un sac întreg de făină, știa cum să curățe hogeacul sobei de la bucătarie, vopsea gardurile calculând exact cât diluant să pună, orice lucru trebuia făcut, bunica știa să îl facă. Și-atunci mi-am dat seama că lipsește bunicul din toate întâmplările astea. El unde era? Murise, îmi spusese mama, dar trebuia să fie un alt bunic în locul lui, căci așa știam că se întâmplă cu femeile văduve, vin alți bărbați care să țină casa, așa cum și mamei i s-a întâmplat după ce a plecat tata. Iar bunica nu avea pe nimeni, ba mai mult decât atât, în toate săptămânile acelea nu a intrat niciun bărbat în curte. Mereu când apărea ceva de făcut, de rezolvat, de reparat, nu chema un bărbat, așa cum chemi la bloc instalatorul, ci bunica știa singură cum să facă. Era o forță cum nu credeam că există, și în tot timpul în care o priveam rezolvând și reparând, eu nu știam nimic despre ochii ei. Mă privise și o priveam și eu, dar nu era ceva anume în ei care să mă cutremure. Erau niște ochi albaștri și strălucitori, așa cum nu mai văzusem, dar rămâneau în final niște ochi cum avem cu toții. Până într-o zi de duminică, singura zi în care se odihnea. Ne-am așezat amândouă pe prispă și cu un cuțit mic îmi tăia felii subțiri din merele pe care le ținuse la soare, și pe care mi le dădea pe rând să le mănânc. Când mi-am dat seama că toate feliile mi le dă mie, m-am uitat la ea și am întrebat-o: dar tu nu mănânci? Atunci i-am văzut ochii, nu ca-n restul zilelor, ci am văzut niște luminițe care scânteiau, iar în spatele luminițelor se mai zărea ceva, o portiță, exact ca portița casei pe care am intrat în prima zi. S-a deschis ușor, iar în spatele ei a început să apară bunica, întreagă, tânără, împreună cu bunicul, pe care mi-l arătase mama în câteva poze. Am văzut drumul cu căruța la Șcheia, cununa care le-a fost pusă, am văzut când bunicul ridica pumnul, când trântea prin casă, când l-a legat pe fratele mamei de copac și l-a pus să stea în genunchi pe coji de nucă, când a dezbrăcat-o pe sora mamei de haine și le-a tăiat cu bărdița, apoi i-a spus că dacă se mai îmbracă vreodată așa, data următoare o să fie capul ei în locul hainelor, niște lucruri înfiorătoare, despre care nu știam nimic. Am început să plâng, iar bunica a înțeles și a închis ochii. Nu ne-am spus niciun cuvânt atunci, m-a ridicat de pe prispă și m-a dus în grădină să culegem vișine, cireșe și perje îngurzite, din care a făcut apoi chisăliță. Mâncam cu poftă amândouă din ea, suflând la fiecare lingură, iar bunica, așa cum nu o mai văzusem, părea o împărăteasă, și atunci m-am gândit la cât de puternică este. Eu eram un copil slab și urâțel, o fetiță care nu se transforma în domnișoară ca restul fetițelor, eu îmi doream în fiecare zi să mă trezesc frumoasă, mă gândeam că frumusețea o să îmi schimbe viața, nu îmi imaginam că mai există alte lucruri care să m-ajute. Și-am întrebat-o atunci, când în farfurie mai aveam câteva cireșe, alea negre care îmi plăceau cel mai mult și pe care le lăsam la urmă: bunica, pe tine cine te ajută? Iar bunica a zis: astea două, le vezi? Și mi-a arătat mâinile ei. Apoi a râs și mi-a spus hai că îți mai arăt mâine cine.
A doua zi de dimineață m-a lăsat să dorm mult, așa cum făcea de obicei, iar când m-am trezit, ea era în bucătăria de vară și se mișca de zor. Mi se părea că face o grămadă de lucruri deodată, pe masă erau colțunași, din cuptor scotea plăcinte cu brânză, pe sobă era o oală cu sarmale, în tigaie sfârâiau flori de salcâm date prin ou, iar din beci a adus o sticlă de vin și una de socată. Era o grămadă de mâncare și noi eram numai două guri. Și când mă pregăteam să o întreb pentru cine e toată mâncarea, aud vocile gălăgioase dinspre poartă, venind pe lângă casă, fiecare pe rând, așa cum aveam să le cunosc: tante Acarenta, cea mai în vârstă bătrână pe care am văzut-o vreodată, avea peste o sută de ani, tante Aglaia, tante Obădoaia, tante Marica și tante Silvica. Vesele și îmbujorate, au pupat-o toate pe bunica, iar când m-au văzut pe mine, mi-au zis de când te așteptam, măi Andreluța. Pe mine mă așteptau? Nici nu știam că ele există. S-a așezat fiecare pe un scaun, și bunica s-a uitat la mine din pragul ușii, mi-a făcut cu ochiul și mi-a zis: mâinile astea două și ele. Acum înțelegeam, bunica avea prietene! Toate femei, și toate, așa cum spunea ea, trecute prin viață și în plus, libere, fără bărbat! Pentru prima dată mă aflam la masă cu adulții și niciuna nu se ferea să vorbească de față cu mine lucruri de oameni mari. Bunica a turnat tuturor vin în pahare și mie socată, iar când am ciocnit paharele, tante Aglaia a zis să fie de sufletul morților, tante Obădoaia a continuat: mai puțin pentru Costică, Aurel (…) și un șir lung de nume de bărbați, iar eu am făcut ochii mari. Costică știam că se numea bunicul. Restul cine erau? Și de ce nu beam pentru sufletul lor?
De la ele am aflat atunci că în sat se vorbea despre bunicul și alții ca el că au murit pentru că li s-au făcut farmece. Dar de ce nu bem pentru ei? am întrebat. Eiii, Andreluța, a zis tante Obădoaia, când faci rău, găsești rău, iar noi nu bem pentru rău, noi bem să ne veselim.
Și-au început să povestească. Fiecare din ele se pricepea la ceva, dar nu la lucruri pământești, ci la cele despre care nu trebuia să vorbești. Tante Acareta știa să vadă viitorul, adică ea putea să îți spună ce o să se întâmple. Nu credeam așa ceva, cum era posibil una ca asta? Tante Aglaia știa pe nume toate plantele, toate firicelele de iarbă și de flori colorate, iar cu ele găsea leacuri pentru boli. Dacă te durea ceva, ea știa cum să facă să-ți treacă. Tante Obădoaia știa limba animalelor, putea să vorbească cu ele și afla ce le supără sau când urmează să fete. Tante Marica era moașa satului, aducea pe lume copii și tot ea scăpa femeile de copii, înainte ca ei să apară. Iar tante Silvica dădea în cărți, dar altfel de cărți, unele colorate și cu imagini de tot felul, nu ca cele cu care mă jucam la bloc. Tot ce auzeam atunci îmi părea ceva supranatural, nu știam dacă să le cred sau să mă aștept să îmi spună că fac haz.
Dar tu, bunică, la ce te pricepi? am întrebat-o. Bunica nu mi-a răspuns, dar au început ele să râdă și să îmi spună că bunica știe când vine sfârșitul. Cum adică sfârșitul? Păi iote-așa, te uiți în ochii ei și aștepți să vezi când te pălește ultima suflare, îți arată exact cum are să se-ntâmple, explică tante Acareta. Nu-i adevărat, am strigat tare. Eu m-am uitat în ei și am văzut-o pe bunica în căruță când mergea la Șcheia! Se uitau toate la mine, niciuna nu spunea nimic, iar bunica către ele: da, îi adevărat. Ptiu, măi fată, ce pui de drac mai ești oare și tu? se întrebă cu voce tare tante Obădoaia. Eu nu sunt niciun pui de drac, m-am înfuriat. Și au râs toate. Așa te alintă ele, Andreluța, nu te amărî, a zis bunica. Pui de drac mi-au spus și mie că sunt, pe vremea când eram copilă ca tine.
Și parcă abia atunci am început să mă astâmpăr, când am găsit ceva ce și eu și bunica aveam, asta era confirmarea că sunt nepoata ei și că îi semăn nu doar ei, dar unei lumi. Păi dacă sunt un pui de drac, vreau și eu să fac ce faceți voi, am spus hotărâtă. Și au început iar să râdă. Andreluța, Andreluța, este vreme pentru toate, a zis bunica, mângâindu-mă pe cap, precum în prima zi când ne-am cunoscut. Căldura palmei ei m-a liniștit cu totul, nu am spus nimic apoi, le-am lăsat pe ele să povestească, să aflu mai multe despre lumea în care părea că știu cum să supraviețuiască. Era totul fascinant, o magie aparte și o energie care ne lega împreună, acolo, la masă, în grădina bunicii, locul în care mi-am petrecut fiecare vară din următorii ani, ca și cum ar fi fost ultima. Abia așteptam să vină vacanța, spuneam mereu că eu vreau să merg la bunica. Începusem să mă duc singură cu autobuzul, știam drumul și nimic nu putea să mă oprească. Așa am ajuns odată, la început de iunie, când eram aproape adolescentă. Eram tare supărată, toate colegele mele ieșeau cu băieți, aveau prieten, numai eu eram singura pe care nu o plăcea nimeni și nici mie nu îmi plăcea vreunul. Mi se părea în continuare că sunt urâtă, nu îmi crescuseră sânii, nu aveam niciun talent, nu mă pricepeam la nimic, doar la memorat lucruri din cărțile de la școală, ca să iau note mari.
Când am ajuns la bunica și am intrat pe poartă, a apărut imediat la colțul casei unde apărea de fiecare dată, nu știu cum făcea să știe precis momentul când urma să o deschid. Ești mâhnită, mi-a spus. N-am răspuns, iar bunica a zis, hai, lasă bagajele că mergem la pădure. A pregătit caii, i-a înhămat la căruță dintr-o suflare, eu am sărit în ea și diiiii, diii, căluț, către pădurea de la Albâia. Știam de Albâia din atlasul de geografie, o văzusem pe hartă, mai știam că în pădure sunt lupi, vulpi și porci mistreți, iar dacă te urmăresc, trebuie să te urci în copac. Asta era tot ce știam despre pădure, pe când bunica știa tot.
Am coborât din căruță, bunica a luat traista și un baston, și-am început amândouă, eu în urma ei, să intrăm pe tărâmul acela vrăjit, plin de lumină și viață, de miros de brad și pin, de cântec de păsări și aer rece, proaspăt. Gâfâiam, nu de oboseală, ci pentru că aerul pădurii îmi intra în plămâni, iar eu îmi țineam respirația, îmi doream să îl am cu mine cât mai mult, voiam să nu uit, să rămână ceva, mici particule în celulele mele, să se lipească amintirile și să nu le pierd, voiam să fiu una cu pădurea, cu lumea aceea care mă îmbrățișa, căreia nu părea să îi pese dacă eu nu sunt frumoasă, așa cum era ea. M-am așezat pe iarbă și simțeam cum mă gâdilă, m-am întins pe spate și bunica s-a așezat lângă mine. Andreluța, ce te doare? Sufletul, bunică. Pentru asta ai leac? i-am răspuns. Are bunica, cum să n-am, a zis. Hai, mai stăm puțin aici și mergem la apă. Dar m-am ridicat imediat, nu știam că la pădure este și apă, trebuia neapărat să o văd.
Așa că am mai mers cam jumătate de hectar și-apoi am început să aud clinchetul ei, firav la început, tot mai asurzitor pe măsură ce ne apropiam, ca niște blide lovindu-se unele de altele, scoțând însă un zumzet muzical. Ajunsesem la pârâu, o întindere curgătoare, albastră gri turcoaz, precum ochii bunicii. M-am apropiat de apă și m-am văzut în pojghița ei: urâțică, slabă, cu nasul cârn, cu vena aproape mov, exact cum știam că sunt. Am băgat mâinile în apă și am lăsat-o să curgă printre degete, apoi am prins-o în căușul palmelor, am băut din ea cu sete și mi-am spălat chipul. Venise și bunica lângă mine, a întins și ea palmele către apă și fără să îmi dau seama cum a făcut, scoate cu mâinile goale un pește. Nu, bunică, nu-l chinui, am spus repede. Și bunica a râs. Asta-i o zvârlugă și o să-i dau drumul imediat. Dar până atunci, am niște lucruri să-i spun:
cum alunecă peștele
așa și durerile
să se spele să se scurgă
andreluța să ajungă
peste apă peste văi
unde vrea inima ei
și-acolo unde s-o opri să se facă ce-o voi
să n-o lege ațe lumești de păcate strămoșești
du-te pește mai departe spune lumii de sub ape
că mai este una ca voi
și-i aicea azi cu mine
îi dau câte-o bucată din puterea mea
și-a voastră toată
pâmântul să n-o înghită
cerul să n-o atingă
să fie ca pasărea-n zbor
nemâhnită de trei ori.
Mă uitam uluită la bunica, și fără să îmi dau seama ce avea de gând să facă, îmi dă deodată cu peștele peste gură, apoi îl aruncă în apă. Mă șterg cu dosul palmei și o întreb ce-a fost asta. Eeee, Andreluța, ai să vezi, și când ai să vezi, ai să-ți aduci aminte și-atunci ai să-nțelegi, apoi a râs și am râs și eu.
Ne-am întors acasă vesele amândouă, cu traista plină de urzici și am vrut să mă apuc să le curăț. Dar bunica le trage către ea, îmi ia mâinile în mâinile ei și îmi spune: ale tale n-o să fie verzi ca ale mele, tu nu trebuie să tragi de pământ cum am tras eu, tu cu mâinile astea o să faci altceva.
Ce să fac cu ele? am întrebat. Ce vrei tu, Andreluța, orice vrei.
*
Uneori mă întreb dacă ar fi dezamăgită pentru că scriu cu mâinile astea și pentru că de multe ori am senzația că e tot ce pot să fac cu ele. Într-una din veri am învățat-o altfabetul, literele mari de tipar. Când am venit în București, la facultate, îi trimiteam prin poștă felicitări pe care le decupam și pe care lipeam flori din hârtie creponată și tot felul de lucruri care îmi aduceau aminte de grădină, iar în interiorul lor scriam câteva cuvinte cu litere mari, așa cum știam că poate să citească. Le-a păstrat pe toate în vitrină, le-am văzut la înmormântarea ei. M-am întristat gândindu-mă că ăsta a fost singurul lucru pe care am învățat-o sau pe care i l-am oferit, pentru că ea mi-a dat tot. Nu doar universul acela plin de viață, dar m-a învățat pe ascuns, fără să știe mama, descântece și vrăji, mi-a arătat plante nestemate, despre care spunea că o să m-ajute în viață. Eu nu credeam pe atunci, mă hlizeam, dar când mi-am julit zilele trecute genunchiul, am găsit în parc frunze de ghețișoară, le-am dezlipit foița translucidă, le-am pus sub pansament și am spus în gând, așa cum mă învățase:
firicel de sânge care curgi
când pun mâna să te-usuci
să nu lași nici semn nici umflătură
c-apoi nu mai scapi de gură
gura mea vrăjită și neostenită
când îți spune să te duci
înapoi să nu te uiți.
Apoi am făcut trei pași înainte, m-am oprit și am zis iar în gând, și încă o dată la fel, iar ziua următoare când le-am dat jos, genunchiul meu era precum celălalt.
Nu știu dacă vindecarea vine de la plante, de la descântec sau de la bunica, dar ultima dată când ne-am văzut, mi-a spus că ea o să moară și mi-a întins o punguță cu semințe. În timp ce scriu asta, număr ghivecele de pe balcon în care am plantat semincioarele, și în fiecare zi când văd că se înalță și apare câte-o frunzuliță nouă, zâmbesc și îmi aduc aminte de ochii ei albaștri gri turcoaz, care luminau grădina și fiecare firicel de buruiană, iar când bunica privea buruienile, înainte să le smulgă, spunea că au rolul lor și-n tot ce există un rol, există și frumusețe.
🌿🌿🌿
Redactare: Medeea Iancu
Descarcă PDF
în general nu îi place viața, dar știe descântece și face tot ce poate: scrie, taie, coase, lipește, crește plante. de ceva timp a învățat și să fure.