Folkloreland

Avertizare de conținut: stări disociative, mild gore și slight homophobia.

Povestea are și un playlist care se poate asculta aici: https://open.spotify.com/playlist/0NmG8ODG6L2zuukwn1eiAE?si=08912a31d9ce44c4

JOCUL SE INIȚIAZĂ…

…

…

SE ÎNCARCĂ…

…

…

◙▒◙ ♫♩♬◙▒◙ ♫♩♬◙▒◙ ♫♩♬◙▒◙ ♫♩♬◙▒◙ ♫♩♬◙▒◙

Acest joc este o lucrare ficțională și trebuie să fie tratat ca atare. Orice asemănare cu persoane moarte sau vii, locuri sau evenimente reale este pură coincidență. Orice asemănare cu persoane sau evenimente ficționale este intenționată. 

Acestea fiind zise, așază-te comod și distracție plăcută.

◙▒◙ ♫♩♬◙▒◙ ♫♩♬◙▒◙ ♫♩♬◙▒◙ ♫♩♬◙▒◙ ♫♩♬◙▒◙

Lumea se construiește încet în jurul tău în timp ce te trezești. Întâi îți simți picioarele, reci de la genunchi în jos, tălpile goale pe cimentul rece al apartamentului pe care îl numești casă. Îți miști degetele pe rând, amintindu-ți că da, le ai pe toate zece și toate zece pot să simtă atunci când ție îți este greu să o faci. De-abia după aceea  deschizi ochii, iar în fața ta apare sufrageria.

Ați renunțat la curentul electric acum câțiva ani și totul funcționează pe energia nucleară furnizată de ๏[-ิ_•ิ]๏IMPERATIXcorp๏[-ิ_•ิ]๏, corporația pe care o conduce tatăl tău și unul dintre cei mai mari producători de energie din Folkloreland. Luminile violet îți fac ochii să ți se rotească în cap pentru un moment, dar privirea îți cade pe oglinda din fața ta și îți revii. Frații tăi sunt lângă tine pe canapea, vânătăi roșii și galbene și cearcăne așa adânci încât ai putea înota în ele, pe chipurile lor obosite. 

-Ți-ai revenit? 

-Hî?

-Te uiți în punctul ăla fix de un sfert de orologiu deja. Totul în regulă?

Vocile fraților tăi sună ca venind de foarte departe și ultimele cuvinte pe care le spun sunt parcă murmurate printr-o cană de metal. Te scarpini la ochi, iar violetul se simte chiar mai violent când îi deschizi a doua oară. Dai din cap – chiar nu vrei să îi îngrijorezi, fac atâtea pentru tine, căutându-l pe tatăl vostru dispărut de șapte zile și șapte nopți deja…

Brusc, îți amintești. Îți amintești. Îți amintești și sari de pe canapea și te uiți la orologiul proiectat pe un perete într-o bucată de sticlă. Este ora trei, cu treizeci de minute deja trecute- este rândul tău.

-E rândul meu, spui cu voce tare.

Frații tăi se uită unul la altul, apoi înapoi la tine, cu aceeași expresie- buzele mușcate și ochii departe. Cel mai mare îți arată un ghiozdan bătătorit, dintr-un material ușor și impermeabil, plin până la vârf de arme, blastere, bombe artizanale și pumnale cu un mecanism ce le încălzește lama. Aprobi și mergi, mergi până la ghiozdan, îl deschizi și apuci primul pumnal ce îți vine la mână pentru că nu ai nevoie de mai mult.

-O să îl găsesc. O să mă dovedesc.

Orașul e, ca de obicei, plin de lume, însă ruta îți este clară. Urmezi cele mai întunecate alei, intri prin cele mai ascunse ganguri, urci pe pubele înalte și apuci semne neon ce îți ard pielea prin mănușile de piele neagră, până ajungi în punctul în care începe adevărata căutare: pe acoperiș. Oamenii au început să planteze copaci aici, căci orașul a devenit prea aglomerat pentru parcuri sau zone verzi în ultimele decenii – chiar și așa, îți este greu să-ți faci drumul printre ei, printre crengile și rădăcinile la fel de legate ca picioarele cetățenilor de pe trotuare.

Fie că te-ar conduce gândul, sau sufletul, știi că urmezi calea cea bună în a-ți găsi tatăl care v-a părăsit în încercarea sa de a vă face oameni adevărați. E ceva legat de mirosul vag de benzină al frunzelor, de sunetul mecanic al greierilor și lumina artificială a lunii ce te duce într-o zonă fără de copaci, tufișuri sau arbuști, iar acolo îl găsești, cu o blană de urs peste costumul său violet, îngenuncheat ca într-o rugăciune spre un zeu mort de multă vreme, uitându-se drept la tine. O fracțiune de secundă ochii voștri se întâlnesc și simți cum te cutremuri, cum albastrul și verdele lumii de afară se transformă în gri și negru și chipul lui plastic și imobil devine roșu și umflat de lacrimi, dar secunda trece, iar tatăl tău se năpustește asupra ta.

Lupta se termină practic înainte să fi început. Pumnalul se încălzește în mâna ta prin simpla apăsare a unui buton și tai prin pielea tatălui tău ca prin brânză, aproape îi smulgi brațul din umăr, simți răceala lichidului albastru al circuitelor sale acolo unde îți atinge încheieturile descoperite. Te uiți la ochii săi și te vezi pe tine, la fel de inexpresivx ca și el și continui să tai fără milă până tușește și se trântește pe jos.

-Stop. Stop. Stop. Am înțeles, copilul meu, îți spune și pentru prima dată în acea seară îți zâmbește cu toată dantura, implanturi de fildeș. Tu ești cex care merită să mergi mai departe.

Ceva asemănător unei destinderi îți face abdomenul încordat să se relaxeze, umerii să se lase și lacrimile sărate să-ți curgă din colțurile ochilor. Dacă tatăl tău are ceva să îți spună despre emoția vădită de pe fața ta, nu o face. Imaginea tatălui tău întins pe o parte, blana de urs întinsă sub el, trezește ceva – ceva ce nu ar trebui să știi – serios, nu te gândi la asta, la pădurea întunecată în care vă aflați, la țipătul apropiat al unei ciori, la sângele roșu precum vișina ce curge din corpul imobil al tatălui tău…

RESET. RESET. RESET. RESET. RESET.

RESET. RESET. RESET. RESET.

Te afli într-un garaj abandonat, tatăl tău în stânga ta și un sac cu armura și armele grele atârnându-ți pe un umăr. Capul te doare și nu ești sigurx cum ai ajuns aici, dar detaliile astea chiar nu contează când simți mândria tatălui tău ca pe niște furnicături în creștetul capului. Ochii îți sunt uscați, corpul ușor, iar mintea ta știe clar că e timpul pentru următoarea etapă.

-Aici îți vei alege vehiculul ce te va ajuta să mergi mai departe. Hai, alege, copilul meu. Ai câștigat dreptul la alegere.

Nu îi răspunzi, însă începi să mergi prin garajul întunecat. Un singur led bâzâie deasupra capului tău și încerci să-ți amintești când a fost ultima dată când ai văzut așa ceva, dar nu poți. În garaj e tot ce ți-ai putea imagina, de la mașini sport la skateboard-uri cu propulsor la motorete – iar departe, în fundul garajului, se află motocicletele.

Cea care te atrage este un model vechi, cum nu ai mai văzut până atunci altundeva decât în filmele de epocă. Rezervorul ei e pe bază de benzină și se aprinde încântată când te vede venind spre ea, cu un mârâit antic. Îți ia puțin timp să îi activezi interfața interactivă și atunci observi că nu are nici măcar o voce, doar un ecran pe care mesajele ei sunt proiectate cu un font roșu, pixelat.

RĂU AI VENIT ȘI BINE TE-AM GĂSIT, STĂPÂNX. 

MĂ VEI LUA ÎNTR-O ULTIMĂ AVENTURĂ ÎNAINTE SĂ DISPAR?

-Da, îi răspunzi, zâmbind cu o tandrețe ce aproape îți liniștește durerea din creștetul capului. Da, este timpul nostru.

ÎȚI MULȚUMESC. NU TE VOI DEZAMĂGI.

DACĂ NU MĂ VEI DEZAMĂGI NICI TU.

-Ne-am înțeles, deci. O relație avantajoasă pentru amândox, așa cum ne-a fost predestinat.

Tatăl tău este clar nemulțumit cu alegerea făcută, dar atunci când își deschide gura niciun alt sunet nu iese în afară de un vâjâit slab. Te încrunți căci acel sunet îți este așa de cunoscut, ca foșnetul frunzelor, ca urletele lupilor, ca zborul liliecilor… însă nu apuci să te gândești prea mult căci tatăl tău își drege glasul și începe să vorbească. Și-așa și trebuie, căci în povestea noastră nu e locul unor asemenea gânduri.

-Următorul loc în care trebuie să ajungi e Cooperativa lui Verde. Acolo te vei întâlni cu fiicele sale, iar pe ele va trebui să le cucerești, căci îți vor fi de folos atunci când vei prelua hamurile companiei Verde și pentru viitoarea noastră colaborare. Trebuie să ții minte, însă, să te ferești de CEO-ul Roșu și de Omul cu Cercel în Urechea Dreaptă, căci ei îți vor aduce sfârșitul pe plan socio-economic. Ține-te de drumul tău, nu te opri decât atunci când este nevoie și nu îți face prieteni acolo unde nu au ce căuta, doar dușmani pe care să-i strângi de gât pentru a trece mai departe și parteneri de care să te folosești până rămâne doar măduva și implanturile din ei. Așa cum te-am învățat.

Și tu mergi și mergi și mergi  până când uiți că pășești pe asfalt și pe cioburi și nu pe un lac de smoală, căci tălpile tale parcă sunt în flăcări și nu te oprești până nu dai de complexul de apartamente în care știi că îți vei întâlni următoarea provocare. Începe printr-o voce, pe care mai întâi o simți, după care o auzi și vocea îți șoptește pe șira spinării cu sinuozitate, gravă, dar dulce, tare, dar mică în timpanele tale. Motocicleta se oprește și mesajele pe care ți le îndrugă te previn că cine se îndreaptă spre tine nu-ți vrea binele, însă asta e exact ce căutai.

-Bine te-am găsit și rău că ai venit, sunt cuvintele pe care le auzi clar, aceleași și totuși răsturnate față de mesajul companionului tău mobil.

-Nu se cuvine să vorbesc cu tine, îi spui omului cu cercel în ureche ce se manifestă în fața ta, desprins din umbre și cabluri.

Îți este greu să discerni dacă acea persoană este femeie ori bărbat, om ori android, uman ori demonic, însă nu ai nevoie să știi aceste detalii pentru a simți pericolul prezenței sale. Zâmbetul său este umed și curge precum vaselina în plămânii tăi – ai putea să te îneci dacă ai fi în stare să respiri. Pericolul nu a fost neapărat ceva ce căutai, dar este desigur ceea ce ai primit ca cex ales pentru a fi personajul principal din această poveste; ai fi vrut totuși să știi cât de greu îți va fi să te abții din a-l atinge, înainte, măcar pentru a te pregăti un pic…

Realitatea se crapă sub privirea ta încețoșată, însă de data asta omul cu cercel în urechea dreaptă rămâne pe loc în timp ce peisajul se schimbă, clădirea cu geamuri de sticlă antiglonț se sparge și în locul ei răsare un castel de teracotă, solitar și impunător pe fundalul cerului gri și amenințător. Scrâșnești din dinți, dai din cap, o dată, de două ori, de trei și totul devine din nou cum ar trebui să fie. Ochii omului din fața ta sclipesc mișelește, de parcă ar ști ceva ce tu nu ai dreptul să cunoști…

PLEACĂ DE AICI. PLEACĂ DE AICI, STĂPÂNX!

ESTE OMUL RĂU, OMUL ȘERPUITOR, CE-ȚI SUCEȘTE ȘI ÎNNOADĂ GÂNDURILE ȘI MACINĂ ORGANELE. PLEACĂ ÎNAINTE SĂ ÎI SIMȚI VENINUL UMPLÂNDU-ȚI GÂTLEJUL.

Motocicleta te avertizează și de data asta o asculți. Pornești în viteză și vântul îți șuieră în urechi în timp ce intri prin ușa inexistentă a clădirii de birouri abandonate, urci scările și nu te oprești măcar pentru o secundă până ajungi la etajul al treilea. Silueta decolorată a omului cu cercel te așteaptă, stă cu spatele întors la tine și cu privirea aruncată peste orașul ce se culcă în timp ce soarele răsare.

-Poți fugi, dragx meu, însă nu poți scăpa de tine.

-Noi nu ne asemănăm în niciun fel, strigoiule. Misiunea ne este diferită.

-Heh. Ce te face să crezi asta? zice, întorcându-și doar capul spre tine.

-Eu sunt erox. Tu ești cex ce-mi stă în cale. Cât de greu e de înțeles?

-În lumea din care vin, adevărul înseamnă putere, iar ceea ce faci și reprezinți tu este exact opusul unui om ce va ieși victorios.

-Nu știi cine sunt, omule cercelat. Este prima dată când ne întâlnim, îndrugi nimicuri.

Omul cu cercel în urechea dreaptă s-a întors cu totul spre fereastră încă o dată, dar acum, cu soarele bătându-i în față, poți să îi dezlegi expresia: spășită, însă deloc surprinsă. Motocicleta tremură sub tine cu avertismente necitite dar nu o observi, pentru că ți-ai prins propriul chip în geamul luminat și nu poți să nu realizezi că nu te mai recunoști. E de parcă te-ai uita la o versiune de-a ta răsturnată și trecută prin destule operații încât să rămâi doar o umbră a ceea ce ai fost cândva.

Durerea de cap nu te surprinde, dar de data asta nu o lași să te răpună, să te bage în acea lume distorsionată pe care o vezi din ce în ce mai des. Îți pui mâinile pe mânerele motocicletei și o iei din loc de parcă o armată de protestatari ar fi pe urmele tale. Treci prin birouri pline de hârtii mâncate de timp, ecrane ce încă bipăie cu sigle de un verde bolnăvicios ale unor companii ce s-au pierdut în războiul emancipării și ambalaje de plastic cu nume ce nu îți trezesc nicio amintire.

Te oprești până la urmă pe un coridor care se termină cu un lift. Cobori de pe motocicletă pentru a cerceta zona și când ajungi în dreptul liftului, simți că omul cercelat te-a ajuns din urmă. Mâna îți sare pe pumnal, dar nu te miști destul de repede, căci mănușa argintie este deja pe încheietura ta și ești strânsx așa tare încât îți auzi oasele pocnind.

-Dacă nu mă vei crede că îți vreau binele, lasă-mă măcar să-ți fiu sclavx, să mă așez în fața pericolului ce sigur va veni în obscuritatea prin care înaintezi.

-Ți-ai vinde libertatea așa ușor, pentru un simplu cuvânt de alint? spui tu, chiar dacă poți ghici răspunsul în expresia ce vine și fuge pe chipul celxi din fața ta.

-Lasă-mă să-ți ofer ceva pentru a-ți arăta devotamentul meu.

Își scoate cercelul împodobit cu o piatră de obsidian negru din ureche cu o mișcare grăbită și o întinde spre tine; palma sa dreaptă nu este înmănușată și poți vedea venele albăstrii și mov ce îi colorează podurile degetelor. Întinzi la rândul tău mâna, însă înainte de a apuca bijuteria ești împinsx în gura liftului și cazi și cazi și cazi până te oprești pe cabina blocată între primul și cel de-al doilea etaj. Omul fără cercel se uită în jos la tine, iar fața sa ascunsă în penumbră strălucește precum un soare ce prevestește o furtună.

-Te pot scoate de aici, strigă acexta- vocea se izbește de pereții liftului și vine spre tine auzindu-se de nouă de ori, în nouă glasuri diferite. De-mi promiți ca atunci când va veni timpul, să ai încredere în mine.

-De ce aș avea încredere în cineva ce evident vrea să-mi aducă moartea?

Niciun răspuns nu vine de deasupra ta pentru câteva  momente interminabile, înainte ca un obiect micuț să cadă cu un clinchet la picioarele tale. Te apleci și ridici cercelul, încălzit de mâna caldă a inamicului tău și te cutremuri. Pereții liftului se distorsionează în fața ochilor tăi, se fac din piatră și gleznele îți sunt ude unde sunt scufundate în apa aproape înghețată.

-Pentru că moartea pe care ți-aș da-o este singura care contează.

Luna răsare deasupra capului tău și se uită drept la tine, scufundatx într-o fântână, cu omul fără cercel întinzându-ți o mână goală de orice strat care ar putea să vă stea în cale și orice minciună care ar putea să vă doboare, iar tu nu eziți înainte să te întinzi la rândul tău, să te întinzi și să atingi…

RESET. RESET. RESET. RESET. RESET.

RESET. RESET. RESET. RESET. RESET.

RESET.

RESET.

RESET.

Tacâmurile din fața ta sunt făcute din cel mai fin metal îndoit cu aur pe care l-ai văzut vreodată. Roșu CEO, liderul Industriilor Roșu și cea de-a doua persoană de care ar fi trebuit să te ferești, îți zâmbește din celălalt capăt al mesei, ridicând un pocal din cupru și plumb spre tine. Clipești, îți simți picioarele, îți simți degetele de la mâini, îți privești reflexia ștearsă pe spatele unei linguri de supă.

-Ridic paharul pentru persoana ce va avea în curând mâna fiicei mele și va pune stop unei neînțelegeri de decenii între cei trei cei mai buni prieteni ce au ajuns să se urască de moarte.

Clipești. -Unde sunt?

-Hehehe, glumețule! E deja timpul programului de divertisment? Stai s-o chem pe fii-mea, nu vrea să mai rateze încă un joc de Folclorstrip Poker după ultima rundă…

-De ce sunt aici? Ce se întâmplă cu mine, unde este…

Dar nu îi poți spune numele, normal că nu! Nu doar că nu îl știi, dar nici nu te simți în stare să îl rostești, pentru că te doare așa de tare capul în momentul ăsta că începi să te zvârcolești de durere, te apuci cu degetele pe care le-ai numărat mai devreme de vârfurile părului și îți pui fruntea pe masa rece și solidă ce nu-ți oferă niciun fel de confort. Cuvintele lui Roșu vin și ies din capul tău, iar amintirile în sfârșit se leagă.

Ai fost aici în ultimele două săptămâni. Verde te-a trimis pentru a opri spionajul fiicei lui Roșu CEO, însă te-ai îndrăgostit nebunește de ea și ai decis să faci ceea ce tatăl și foștii săi prieteni nu au reușit să facă timp de decenii: un parteneriat, împărțit la trei în mod echitabil și potrivit cerințelor fiecăruia. Ai rezolvat situația în doi timpi și trei mișcări, cu atâta istețime încât nici măcar nu îți mai amintești detaliile, căci așa este viața unxi erox adevăratx, prea grăbită să își dovedească locul în top pentru a se concentra pe ce face ca să ajungă acolo.

-Și tu ești, tu ești, tu ești un erou adevărat.

Îți ridici capul de pe masa pe care era servită cina la auzul vorbelor lui Roșu, la fel de îmbătătoare precum alcoolul medicinal pe o rană ce încă pulsează. Zâmbetul bărbatului din fața ta este robotic, ca cea mai mare parte a chipului său, ochiul  stâng îi licărește și se rotește neîncetat, cu sute de mecanisme micuțe ce par că fac continuu calcule peste calcule. Ți se face rău, dar înghiți fierea acidă ce ți se urcă în gât cu un pahar de apă și îți revii – ești un erox până la urmă, o erox adevăratx și emoțiile nu-și au locul în lumea ce nu îți oferă o altă șansă decât cea de a fi câinele mare care îl mănâncă pe cel mic.

-Desigur. Cum am putut uita?

-Bun, bun, bun. Văd că ți-ai revenit. Hai, gata cu pălăvrăgeala, fiica mea te așteaptă.

-Cum așa?

-Heh, e noaptea dinaintea nunții, normal că o face. 

Înghiți în sec, dar zâmbești și urmezi calea ce se deschide în fața ta pe un coridor întortocheat, cu fiecare porțiune luminată în culori diferite, verde și roșu și violet, piese robotice și capete de baster aruncate în colțurile întunecate unde pereții se întâlnesc, cu mesaje scrise cu fosfor  în limbi pe care nu le înțelegi, acolo unde nu poți ajunge cu ușurință. Mergi și mergi și mergi parcă zile și nopți întregi, străbați culoarul cu lumini roz, albastre, portocalii, cu mesaje neinteligibile și grămezi din ce în ce mai vizibile de membre cibernetice irosite și într-un final ajungi la o ușă de tezaur – gri industrial și groasă cât două palme.

Nici nu îți așezi bine palma pe materialul rece, că ușa se și deschide sub chemarea ta mută, iar fiica lui Roșu CEO apare luminată de la spate de un ecran imens ce arată lumea de afară. A trecut mult timp de când ai văzut exteriorul, însă nu te concentrezi asupra străzilor pline și oamenilor îmbrăcați în fâș și piele când în fața ta este o ființă așa frumoasă, plăpândă precum o pasăre și tot la fel de nestatornică în propria piele. Te poftește înăuntru cu un gest pe care l-ai fi pierdut dacă nu erai așa concentratx pe mâinile ei ca de marmură și închide ușa în urma ta cu un șuierat.

-Mă bucur să văd că a mai trecut o zi fără ca tatăl meu să te omoare la cină. Oare cât timp o să mai reziste tentației?

Nu îi răspunzi, dar dai din cap amuzatx pentru a o face să înțeleagă că ai apreciat gluma. Ea se încruntă și se așază pe pat, poftindu-te să stai în fața ei în așa fel încât să fii cu spatele la ecran. Corpul ei e precum cel al unei păpuși, însă nu una mecanică așa cum este tatăl ei, ci mai degrabă ținută dreaptă cu niște linii aproape invizibile, păzind peste lume și pregătindu-se pentru un atac ce poate că nu are să vină niciodată. 

-De ce nu mă ții de mână?

-Crezi că asta e lumea reală?

Vocile voastre se izbesc una de alta, iar în liniștea din urma cuvintelor pe care le lăsați să scape ajungeți să vă holbați cu aceeași nesiguranță la cealaltă persoană. Fiica lui Roșu CEO te privește de parcă ai fi o jucărie de pluș căreia i-a ieșit umplutura pe afară, apoi zâmbește de parcă nici măcar nu te-a auzit și se întinde pe spate, uitându-se spre tine, dar nu chiar la tine. Luminile orașului îi fac pete argintii și mov să apară pe stomacul dezgolit de bustiera vișinie pe care o poartă. Își trece mâna peste chokerul de piele bătătorită pe care îl are la gât.

-Poate dacă m-ai atinge ți-ai răspunde singurx la întrebare.

Te întorci în pat în așa fel încât să stai în genunchi pe salteaua moale și mâna ta îi atinge glezna dezgolită de pantalonii de satin pe care îi poartă, însă ceea ce atingi nu este piele – nici umană, nici artificială – ci os, prins de un metal ruginit și mâncat de timp. Când te uiți în jos, observi că sunteți întinsx pe o saltea de arcuri, iar glezna fetei este roasă până la os în încercarea ei disperată de a scăpa de lanțul ce o ține legată de un stâlp de marmură. Se uită la tine de parcă te-ar vedea pentru prima dată, fața ei aproape scheletică de la lipsa de hrană și îți spune ceva, ceva ce sună ca un mulțumesc, ceva ce sună ca un nume – un oftat blocat într-o diafragmă pentru luni, ani de zile; un mulțumesc că i-ai dat șansa să o vezi pentru ultima dată.

Dai din cap o dată, de două ori, de trei și când îți revii îți dai seama că fiica lui Roșu CEO te sărută, iar buzele ei sunt reci și metalice precum sângele. Îți treci degetele prin părul ei roșu, numărând pentru a te asigura că le ai pe toate, apoi îi atingi gâtul unde îi simți pulsul bătând ca sunetul pierdut al unui orologiu. Ochii tăi străbat chipul ei frumos, ca marmura ce îl leagă, dar nu mult timp trece înainte ca ea să se smulgă din brațele tale și să fugă, să fugă, să fugă și să se lovească în continuu și în continuu și în continuu de ecranul ce îi arată lumea de afară până ce reușește să-l spargă și într-un final se aruncă în gol, cu brațele deschise și cu un zâmbet cadaveric pe buze.

Alergi spre ecran, însă ceea ce vezi în spatele său nu este parcarea clădirii în care ar trebui să vă aflați, ci pădurea ce te-a tot bântuit și corpul chinuit al fiicei lui Roș ce țipă în disperare în timp ce piciorul ei se smulge din lanțul care îl ține, se smulge și ar trebui să scape acum, dar cum încearcă să plece, lanțul se închide la loc, se întinde și se închide, același cerc opresiv care nu a lăsat-o niciodată să plece prea departe. Ar vrea să se uite la tine, dar nu poate, și-a ratat șansa și a rămas în spate în timp ce tu treci la următorul…

╭( ๐ _๐)╮╭( ๐ _๐)╮╭( ๐ _๐)╮╭( ๐ _๐)╮╭( ๐ _๐)╮

༽つ۞﹏۞༼つ  ÎNCĂRCARE   ༽つ۞﹏۞༼つ

╭( ๐ _๐)╮╭( ๐ _๐)╮╭( ๐ _๐)╮╭( ๐ _๐)╮╭( ๐ _๐)╮

(ง ื▿ ื)ว(ง ื▿ ื)ว(ง ื▿ ื)ว(ง ื▿ ื)ว(ง ื▿ ื)ว(ง ื▿ ื)ว(ง ื▿ ื)ว

♡( •ॢ◡-ॢ)✧˖° ♡    EPILOG    ♡( •ॢ◡-ॢ)✧˖° ♡

  (ง ื▿ ื)ว(ง ื▿ ื)ว(ง ื▿ ื)ว(ง ื▿ ื)ว(ง ื▿ ื)ว(ง ื▿ ื)ว(ง ื▿ ื)ว

Ziua nunții tale este exact așa cum ți-ai dorit să fie, cunoscuți și necunoscuți băzâind ca albinele mecanice fără direcție în jurul tău, cu toții dorind să-ți vorbească și neștiind de unde să înceapă. Costumul tău, un negru mat, se simte simultan ca o armură și ca un ham, dar aceasta este condiția pe care trebuie să o atingi pentru a te dovedi întrutotul. Simți ceva mic și totodată deosebit de greu în buzunarul tău, însă nu scoți acel obiect, nici nu te gândești la el, nu ai de ce, este ziua nunții tale.

Crăiasa Zăpezii, frumoasa ta viitoare soție și fiica lui Roșu CEO te găsește în mulțime și își pune brațele în jurul gâtului tău, lăsându-și capul să-ți cadă pe umăr și făcând ca părul ei alb precum neaua să îți intre în gură. Râde de tine atunci când îl scuipi afară și îți ciupește bicepsul cu degetele ei înghețate înainte să se rotească și să dispară în mulțime precum un crâmpei dintr-un vis frumos. Frații tăi stau la câțiva metri de tine, ridică pahare cu băuturi vaporoase în direcția ta, zâmbetele identice pe chipurile lor sunt, de altfel, inexpresive; le zâmbești în același fel înapoi și începi să te plimbi din nou printre oameni atunci când o auzi. 

Vocea sa face pământul să se crape sub tine și trebuie să te ții de o balustradă bătută în perete pentru a nu-ți pierde echilibrul. Ceilalți invitați nu se uită la tine chiar acum, din fericire, căci nu știi ce expresie lividă este așezată pe fața ta și este mai bine ca ei să nu te observe în aceste momente. Vocea omului ce ți-a bântuit gândurile care nu-și aveau locul pe hârtie îți repetă același cuvânt, îți spune să aștepți, să aștepți, să aștepți, căci ceva are să se întâmple.

Te uiți în jur, însă nu îl vezi pe Omul cu Cercel în Urechea Dreaptă – ceea ce vezi, în schimb, este frumoasa ta mireasă, stând singură la o masă, cu rochia ei din dantelă și piele întoarsă mâncată de molii, atârnându-i pe umerii scheletici, insecte mișunând pe craniul ei ce nu mai are nicio trăsătură distinctivă. Stă singură într-un mormânt deschis, iar tu ești deasupra ei, cu o lopată în mână, dar nu știi dacă o îngropi sau dezgropi în acest moment. Dai din cap o dată, de două ori, de trei ori, dar imaginea nu se schimbă: în schimb, scheletul își întoarce foarte încet capul spre tine și începe să se crape în încercarea de a scoate un cuvânt din pieptu-i osos.

-Aici este copilul meu! exclamă tatăl tău, așezându-și o mână pe obrazul tău încins, iar tu te găsești din nou la nuntă, iar mireasa ta, în rochia ei de piele și dantelă, este din nou așezată la masă cu gura pentru urechi și exclamând cât este de fericită către oricine vrea să o asculte.

-Tată, îl saluți cu o plecare a capului și el îți spune ceva, dar tu nu auzi nimic altceva decât static, pentru că o altă voce îți răsună în minte.

-Vezi acum care este realitatea? Ți-ai dat seama? Ți-ai dat seama? Ți-ai dat seama?

-Scuze, trebuie să… mă duc.

Tatăl tău se încruntă, însă lasă mâna să-i cadă pe lângă corp, aceeași mână pe care ai înjunghiat-o aproape să i-o scoți din umăr acum nu multă vreme. Acum cât timp a fost oare, acum cât timp ți-ai atacat tatăl și l-ai văzut murind chiar și atunci când te felicita pentru victorie? Încerci să te uiți la el și să vezi acea dimensiune ascunsă, dar nu percepi nimic altceva decât sunetul motorului ce-i ține loc de inimă și metalul negru al brațului lui nou ce se ivește pe sub gulerul deschis al cămășii.

Ajungi la marginea restaurantului unde este dată petrecerea dinaintea nunții și dai de motocicleta ta, iubita ta motocicletă, pe care nu ai mai văzut-o de așa de multă vreme… Acum cât timp a fost oare, acum cât timp tu și motocicleta ta ați străbătut autostrăzile goale în primele ore ale dimineții, acum cât timp ai dat de Omul cu Cercel în Urechea Dreaptă care aproape te-a omorât în mai multe feluri decât unul singur? Motocicleta te întâmpină cu ecranul stins și parcă vezi un cal murdar și adormit pe-o parte când te uiți la ea: oricât de mult încerci să-i vorbești, să îi promiți cea mai fină benzină și cele mai anevoioase drumuri pe care să le cutreierați împreună, ea nu îți răspunde – când te dai bătutx și vrei să te întorci la petrecere, ecranul ei se deschide cu un simplu rând scris în roșu pâlpâitor:

DACĂ NU MĂ VEI DEZAMĂGI NICI TU.

Omul cu Cercel în Urechea Dreaptă îți spune ceva încă o dată, dar nu îl poți auzi; sentimentul că cineva îți smulge inima din piept și o strânge cu degetele înghețate este prea înecăcios și amar în cerul gurii tale. Începi să mergi și mergi și mergi și aproape fugi atunci când Roșu CEO răsare în fața ta de parcă te aștepta – te calmezi instinctiv și poți auzi vocea omului cercelat, ce îți spune că mai e puțin, mai e puțin, mai e puțin și veți reuși să scăpați, trebuie să ai încredere. Roșu CEO nu încearcă să te atingă, dar privirea lui ca de foc te pironește pe loc.

-Ce părere ai de minunata petrecere pe care v-am organizat-o?

-Îmi întrece toate așteptările.

-Tot ce e mai bun pentru fiica mea și pentru persoana pe care a ales-o să-i poarte numele mai departe.

-Crăiasa Zăpezii este singura ta fiică? întrebi, întrebi, întrebi, dar nu știi de ce, de ce ai făcut asta, de ce…

-Cum adică?

-Cea pe care am cunoscut-o avea pielea ca de marmură, pieptul unei păsări și părul ca un cer în flăcări. Crăiasa este… alta.

Roșu CEO nu răspunde, pare chiar să rămână înțepenit pe loc, până și ochii săi par amorțiți în creștetul capului. Te uiți la el, dar el nu se uită la tine, nu se uită la nimic, e de parcă așteaptă… și în această așteptare îl vezi cu mantaua sângerie pe umeri, cu coroana grea căzută pe frunte, cu furtuna de-abia ținută sub control în ochii săi mici și negri. Iluzia, iluzia, iluzia asta nu durează mult, cum nu durează niciuna, înainte ca Roșu CEO să se întoarcă la tine și, cu un zâmbet care ar putea lumina o clădire de birouri, îți spune un singur lucru și apoi pleacă în mulțime:

-Tot ce e mai bun pentru fiica mea și pentru persoana pe care a ales-o să-i poarte numele mai departe.

Aproape că nu observi cât de repede i se învârte ochiul stâng în orbită, nu foarte departe de a-i cădea dintre pleoape. Atunci când pornești spre pădure, nu te mai întorci nici măcar o dată pentru a vedea lumea pe care ai lăsat-o în spate – dar dacă ai fi făcut-o, ai fi observat cum toți nuntașii încep încet să își piardă expresiile, mișcările, respirațiile, cum toți se opresc în așteptarea ta, căci lumea nu poate exista fără tine care să-i dai un scop. Pornești spre pădure, văzând doar în crâmpeie din cum obișnuia să arate lumea, cu clădirile ei impunătoare și semnele ofensatoare, pornești spre pădure, cu picioarele ușoare și inima prinsă în încheieturi precum un fluture ce învață să zboare după ce aripile aproape i-au fost tăiate, pornești spre pădure, și atunci când găsești omul cercelat, în alb îmbrăcatx, lângă fântâna în care te-a aruncat, nici măcar nu ești surprinsx.

-Bine te-am găsit și chiar mai bine am nimerit, îi spui înainte să apuce să deschidă gura, iar omul cu cercel ce ți-a dat însemnul său distinctiv în dar îți zâmbește moale și cald cum nimeni altcineva nu o poate face.

-Ți-ai dat seama, deci. Care dintre versiuni este realitatea și care este iluzia ambițioasă ce se construiește și reconstruiește pentru a te cuprinde.

-Nu a fost așa de greu odată ce am avut asta, spui și îi arăți cercelul cu obsidian negru, pe care ți-l prinzi de lobul urechii și… și vrei să ți-l scoți așa tare, pentru că doare, pentru că te îndoaie, și chiar dacă Spânul- nu- Omul cu Cercel în Urechea Dreaptă este în dreptul său- dreptul tău- asta nu- nu- nu- nu- nu- nu- nu…

-Bun. Cred ca suntem doar noi 2 acum.

-Era și timpul. Te rog, explică-mi. 

-De majoritatea lucrurilor ți-ai dat seama pe cont propriu. Aceste ruperi de realitate, migrene, numere recurente, erau algoritmul ce ne impunea să ne adaptăm rolurilor primite, scenariului implantat în străfundul minților noastre. Totuși, tu, ca personajul principal, aveai mai multă libertate de mișcare și alegerile tale cântăreau mai greu – iar eu, în poziția antagonistă, opusă ție, am primit aceeași libertate, căci scopul meu era să îți pun bețe în roate.

-Și totuși nu ți-ai împlinit scopul, pentru că știai. Pentru că mă știai.

-Astea sunt rolurile pe care le-am primit în simulare, dar asta nu înseamnă că sentimentele puteau fi șterse. Amintirile mi-au venit ușor după aceea, amintirea lumii în care ne aflăm acum, aruncată în necunoscut și lăsată să dispară în timp ce doar câțiva dintre noi putem supraviețui și trece mai departe.

-Așa că… tata nu a putut să avanseze, calul năzdrăvan, nici frații mei, sau fiica lui Roș Împărat…

-Din păcate, ei nu au avut roluri la fel de importante ca cele de care ne-am bucurat noi, așa că nu ar fi putut supraviețui mult timp nici măcar dacă ar fi respectat la literă ceea ce trebuiau să facă.

-Dar ce se va întâmpla cu noi acum? Da, am scăpat de vocea naratorxi pe moment, dar practic nu ne-am îndeplinit rolurile. Dacă am face-o, atunci ar trebui să….

-Să mă omori, da.

-Nu vreau să fac asta, inima mea. Te-am căutat fără ca măcar să știu atâta vreme. Nu vreau să te uit din nou.

-Te-am așteptat atâta vreme, iubirea mea. Nu vreau să mă părăsești din nou. Dar îți amintești ce ți-am zis atunci, în gura liftului? Lasă-mă să-ți fiu sclavx, să-ți arăt devotamentul meu. Ai încredere în mine, căci moartea este singura cale de salvare.

-Cred că… cred că am înțeles. Lasă-mă să…

Îți scoți cercelul și îl pui în buzunarul de la piept, aproape de inima ta, pentru a nu o mai pierde încă o dată și îți strângi mâinile în jurul gâtului Omului Fără Cercel. Îl ții, iar cu toată forța de care ești în stare, cu toată iubirea pe care i-ai purtat-o înainte și pe care continui să o porți și acum, în ultimele voastre clipe, îl arunci în fântână. Fără niciun fel de ezitare, însă, te arunci după inima ta, și vă lăsați pe amândox să cădeți în abisul delapidat al anonimatului literar. 

Te vezi pentru o ultimă dată, peste umărul Omului Fără Cercel pe care îl ții strâns la piept, te vezi în apa rece de pe fundul fântânii. În sfârșit poți să te recunoști. 

…

…..

………

°˖✧◝(⁰▿⁰)◜✧˖° FELICITĂRI! °˖✧◝(⁰▿⁰)◜✧˖°

AI COMPLETAT PRIMUL NIVEL AL SERIEI DE JOCURI FOLKLORELAND, 

Povestea lui Harap-Alb: între eroism și capitalism

URMĂTORUL NIVEL:
Prâslea cel Voinic și Merele de Aur: între amintire și individualitate

START

🎮🎮🎮
Redactare: Laura Sandu