Fuga 

În fiecare dimineață îmi ud florile, îi dau să mănânce lui Ami, colega mea, apoi mănânc și eu un bol plin cu lapte de cocos și fulgi de ovăz. Locuiesc într-o capsulă de timp pe care mi-am ales-o pentru majorat. Eu nu am avut șansa să văd prea multe capsule de timp înainte să mi-o aleg pe a mea așa cum au făcut alți colegi, dar sunt foarte mulțumită de ea și nu-mi imaginez cum ar fi fost să trăiesc într-o altfel de lume. O lume fără Ami și fără ocean e pentru mine de neînchipuit acum. 

După ce termin micul dejun, îmi fac exercițiile de respirație în colțul de umbră ca să nu o deranjez pe Ami. În zilele în care nu stăm doar împreună ea își vede de treburile ei, iar eu mă duc la o plimbare prin pădurea oceanului. În afară de Ami, Riți, Kiți și Fiți sunt cele mai bune prietene ale mele, și mie mi se pare că sunt cele mai frumoase dintre toți coralii din ocean, dar e foarte posibil să fiu subiectivă, vă dați seama. Riți și Kiți sunt portocalii și grăsuțe și pot să stau pe suprafața lor dură toată ziua, să bârfim peștii și algele care trăiesc printre ele. Fiți, în schimb, e formată din mici tentacule lunguiețe ca niște degețele mov care vor să prindă tot ce mișcă. E cea mai curioasă ființă pe care am întâlnit-o și simt nevoia să o protejez. Probabil așa mă vede și Ami pe mine și asta mă bucură foarte tare.

Seara, când ies înapoi pe mal, rămân pe nisip să mă usuc și mă uit la soarele uriaș cum intră în ocean. În prima mea zi aici m-am speriat când am văzut asta și am alergat înapoi în apă să salvez coralii de căldura soarelui. Înotam prin apă cu o viteză de care nu m-am crezut niciodată capabilă. Încercam să țip, dar țipătul se întorcea înapoi în mine și mă durea tot corpul. Atunci mi-au vorbit coralii pentru prima dată.

Mi-au explicat că nu am de ce să mă îngrijorez, soarele nu o să le facă niciodată rău fiindcă fiecare ființă are grijă de cealaltă, el doar se bagă la somn ca să le lase și pe ele să crească, iar a doua zi revine pentru fotosinteză. Am ascultat mirată și cred că la un moment dat Riți și Kiți au început să facă niște glumițe pe seama mea. Am râs și ele râdeau cu mine. Eu, la rândul meu, le-am povestit că în lumea din care vin lucrurile erau complet diferite. Mi-a părut rău să le întristez cu poveștile mele, dar simțeam nevoia să îmi scuz cumva comportamentul ciudat. Fiți și-a întins degețelele spre mine și pentru prima dată de când mă știam vie, m-am simțit liniștită. Așa ne-am împrietenit. 

Înainte să îmi aleg capsula de timp locuiam într-un abator din Deșertul Central. M-am născut într-una dintre casele cu acces la Digicreier. După ce învățam să merg, să vorbesc și să socializez, ar fi trebuit să fiu integrată în ciclul educațional și să încep să călătoresc prin diferite capsule de timp beta alături de un ghid AI până când voi trece toate testele și îmi voi putea alege propria capsulă. În caz că picam testele, aș fi rămas în acea lume ca să fiu un corp-gazdă pentru noile generații, la fel ca mama. 

Într-o zi, mama a venit la mine și mi-a zis că trebuie să mă antreneze pentru teste. Ea făcuse o greșeală fatală și nu voia sub nicio formă să ajung ca ea. Mama era o femeie tânără și foarte deșteaptă, avea un râs zgomotos și ochii ca două năsucuri de căprioară. Părea genul de persoană care ar fi trebuit să ajungă în cele mai râvnite capsule de timp, dar undeva greșise iremediabil. Trebuia să aflu unde. 

M-a luat de mână, am ieșit de pe Coasta Protejată în care locuiam și am început să alergăm prin deșert. Nisipul cenușiu ne ardea tălpile și vântul ne ardea fețele. Pe unde alergam acum, pe vremea când mama avea vârsta mea, aici se întindeau păduri de foioase cât vedeai cu ochii, cu mii de animăluțe microscopice pe metru pătrat, cu păsări și răcoare. Nu văzusem niciodată cum arăta un copac adevărat, dar nu aveam voie să simt regret în legătură cu asta. Hologramele de pe Coastă erau mai frumoase decât orice fusese vreodată pe Pământul Sălbatic. De când am învățat să vorbesc, am învățat și să am grijă să nu vorbesc împotriva Coastei. Mama spunea că ei pot auzi tot. Faptul că îmi pot imagina altfel Coasta ar putea să mă coste viața într-o bună zi, îmi zicea, iar eu nu înțelegeam cum s-ar putea întâmpla una ca asta. Cine ar vrea să își imagineze realitatea altfel dacă avem atâtea capsule de timp din care puteam alege? Dar acum tăceam, mergeam încovoiate, mână în mână prin deșert, până când un fulger s-a așezat între noi și restul lumii. 

Am adormit. 

Când m-am trezit, eram în abator alături de mulți copii dezbrăcați și murdari născuți de oamenii din deșerturi. În primele săptămâni toată lumea vorbea despre mine. Mi s-a zis că mama murise și fusesem retrogradată ca orfană. În abatoarele de la marginea Coastei  trupurile oamenilor conectați la capsulele de timp erau ținute în viață de către copiii deșertului. 

Așa am cunoscut neliniștea. În fiecare zi mă simțeam mai rău decât în ziua precedentă. În rest, totul rămânea la fel. Corpuri privilegiate conectate la aparate, corpuri abandonate care le administrau injecții cu vitamine și minerale, le curățau și le invidiau. Noi nu aveam niciodată dreptul să visăm altfel de lumi. În fiecare zi ni se dădeau niște pastile care țineau loc de somn și nu dormeam niciodată. Aproape niciunul dintre copiii orfani nu atingea vârsta maturității, dar nu conta. Deșerturile erau pline de mână de lucru nouă. Uneori, niște bărbați uriași intrau și țipau la noi fără niciun motiv în timp ce analizau corpurile și ziceau că nu suntem în stare de nimic. Înainte să plece, fiecare dintre ei își alegea unul dintre corpurile conectate la aparate și le făceau chestii dubioase pe care noi nu le înțelegeam. Ei râdeau și ne asigurau că ele nu simt nimic. Noi nu înțelegeam ce ar fi trebuit să simtă, dar nu întrebam. Știam doar că a doua zi va fi nevoie să administrăm o substanță în plus corpurilor folosite de ei. 

Ami s-a trezit neliniștită într-o dimineață. De obicei eu eram cea agitată în somn. De când m-am conectat la capsulă și am reînceput să dorm, o visez foarte des pe mama. Suntem în deșert și căutăm ceva, alergăm din ce în ce mai repede și corpurile noastre devin tot mai dureroase, dar nu ne oprim. Dintr-o dată, o rachetă ne taie zarea, se oprește în fața noastră și din ea coboară doi bărbați mari care încep să o bruscheze pe mama. Mă trezesc țipând și nu mă liniștesc până când nu-i simt limba lui Ami mângâindu-mi scalpul. Sunt bine, îmi zic, și mai ațipesc o vreme la adăpostul corpului ei mare și cald, acoperit de o blăniță crem. De cele mai multe ori luăm micul dejun împreună, apoi dăm o tură pe lângă casă, stăm puțin la soare, cântăm, râdem. Ea nu intră niciodată în ocean cu mine, dar eu îi aduc apă în borcane și ne bălăcim împreună. Ami râde așa cum se simte liniștea în corp. Stăm tolănite și privim tăcute cerul în mișcarea lui calmă și continuă care nu se va opri niciodată.

 În acea dimineață însă, Ami nu mai era lângă mine. Stătea într-un colț al camerei și scotea niște mugete îngrozitoare. M-am dus spre ea; dar când m-a văzut, m-a împins cu copita. Ami era cea mai pașnică ființă din univers, nu înțelegeam ce se întâmplă. Mi-am umplut dispozitivul de aer și am coborât în ocean să vorbesc cu coralii. 

Pădurea de sub ape rămăsese la fel. Fiți m-a întâmpinat cu degetele ei curioase, Riți și Kiți m-au invitat primitoare să mă așez pe ele si să plâng. Nu mi-au spus nimic, dar le-am simțit triste. Culorile lor vibrau mai stins decât de obicei, dar se luptau să nu se vadă. Nu am înțeles dacă erau triste pentru mine sau alături de mine, iar asta m-a făcut și mai tristă. Sub apă lacrimile tale sunt una cu tot ce te înconjoară. 

Era prima dată când plângeam. Era prima dată când aveam ceva pentru care să plâng. Copita lui Ami îmi lăsase o vânătaie pe brațul cu care încercasem să o liniștesc. Durerea îmi săgeta pielea până la inimă. Greșisem undeva. Poate greșisem să cred că am dreptul la o capsulă de timp, greșisem să cred că fericirea e disponibilă pentru oricine întinde mâna și o ia. 

Pielea mea devenise albă și multe valuri mici o traversau. Îmi simțeam oasele dezlipindu-se unele de altele și extinzându-se departe de mine. Am făcut un pas pe nisip și corpul meu a fost înghițit de toată deznădejdea. Se întâmpla din nou. Avea să fie rău. Aș fi vrut să îmi scot dispozitivul de aer și să devin una cu oceanul pentru totdeauna. Dar nu puteam, capsulele de timp erau programate ca fiecare element să facă exact ce trebuia să facă. Nu aparțineam oceanului, nu aveam dreptul să îi cer să mă elibereze. Am rămas pe loc și am plâns până am adormit și valurile m-au adus la mal. 

– Ea e, am auzit o voce undeva în spatele capului.

– Cum a reușit să ajungă la o capsulă a timpului? am auzit o voce mai subțire din aceeași direcție.

– Ea nu e o fiică a deșertului. A fost născută și educată sub observație, a zis prima voce.

– Crezi că va supraviețui?

– Sper să nu. 

– Corpul ei era pregătit pentru capsulă. Avea toate datele.

– Dar mintea ei, nu. A intrat în capsulă cu amintirile de pe Pământ. 

– E primul caz.

– Nu, Paul, e ultimul caz. Altfel vine Apocalipsa.

– Sau Revoluția. 

– E același lucru.

N-am înțeles nimic. Am adormit. 

Când m-am trezit din nou, o fată înaltă cu părul negru, ciufulit se uita la mine cu ochi ca două năsucuri de căprioară. I-am zâmbit. Mi-a zâmbit înapoi. Am rămas amândouă nemișcate una în fața celeilalte. Mă întrebam dacă și ea e în aceeași situație ca mine. Dacă și ea trebuie să moară. Voiam să îi vorbesc, dar privirea ei atât de familiară mă îngheța. Am închis ochii și am început să vorbesc. Nu m-am mai oprit, de parcă tot ce mai conta în viața mea era să îi spun acestei fete tot ce știam despre mine. Să îmi recuperez viața care nu mi-a aparținut niciodată, povestind-o altcuiva. I-am povestit despre mama de care abia îmi aduceam aminte, i-am povestit despre abator, despre corpurile goale ale copiilor orfani, despre capsulele de timp pe care le curățam în fiecare zi. I-am povestit despre dimineața în care eram atât de slăbită încât fiecare mișcare a ochilor mă durea până în craniu. I-am povestit cum m-am târât să injectez cu vitamine unul dintre corpurile privilegiate conectate la capsula de timp și am observat cum își schimbase culoarea. I-am luat mâna și era rece. M-am gândit la mama. M-am gândit la ce și-ar fi dorit mama să fac dacă ar fi fost acolo. Am deconectat corpul inert de la capsula de timp, am îmbrăcat eu costumul lui. Așa am ajuns să cunosc liniștea, pe Ami și coralii.

Am vorbit până m-a înecat plânsul și nu am mai putut vorbi. Am deschis ochii. Fata era tot acolo, în fața mea. Plângea și ea. Povestea mea ajunsese și la ea, de acum era și povestea ei. Mi-am făcut curaj să întind mâna să o ating. În loc de piele, degetele mi s-au lipit de o suprafața rece și fină, de oglindă. 

Când m-am trezit din nou, ea dispăruse, iar oamenii deșertului invadau abatorul. Părinții slabi și vineții alergau în lacrimi spre copiii goi. În toate părțile, corpuri revoltate deconectau corpurile privilegiate de la aparate. Aruncau dispozitivele în diferite puncte geografice, iar ele făceau câteva scântei apoi se opreau. Când au intrat bărbații mari în cameră, revoluția începuse deja și era de neoprit. Toate corpurile distrugeau Coasta Protejată cu poftă, ținându-se de mână, într-un dans vesel și colorat. Corpuri mari și corpuri mici strigau împreună pentru o lume egală și bună. Eu nu puteam să iau parte. Stăteam conectată la capsulă și mă bucuram de ceea ce vedeam.