În mod natural

Mi s-a recomandat să spăl borcane ca să scap de depresia postnatală. Bine, ce mi-au propus de fapt a fost să devin coordonatorul Zilei Reciclării. În fiecare joi, în blocul nostru sunt pregătite și verificate materialele pentru reciclare. Fiecare ambalaj în parte este controlat, iar dacă nu se află în stare optimă, trebuie făcute intervențiile necesare. Dacă există bucăți din el care sunt contaminate iremediabil, trebuie îndepărtate. Dacă există resturi de produs în interior, trebuie curățate. Dacă un ambalaj a ajuns în categoria nepotrivită, trebuie relocat. 

Până acum, nu știam că sunt atât de mulți oameni care aruncă plasticul la grămadă, în loc să-l împartă pe categoriile legiferate, deși amenzile sunt enorme. Și nu știam nici că majoritatea aruncă borcanele fără să le spele manual.

Un borcan spălat automat, în special dacă a conținut ceva lipicios, rămâne cu urme de produs care nu pot fi scoase de mașina de spălat vase. În cazurile astea, borcanul trebuie lăsat la înmuiat cu apă în el, apoi curățat manual cu peria de sârmă. 

Asta fac eu aici la subsol în fiecare joi de la ora 10:00, stau în fața ligheanului de metal și frec la borcane, în timp ce din difuzoare se aude muzică de lift. Nu deranjează pe nimeni că port pijamalele plușate (acum interzise din cauza microdeșeurilor), nici că îmi aduc cana cu cafea de cicoare de sus, din apartament.

– Vine mașina, vine mașina!

La 14 fix, Olga Administratora vine și mă anunță că au ajuns reciclatorii, deși vin mereu la aceeași oră și eu știu deja. E momentul în care trebuie să plasez materialele reparate în containerele specifice, laolaltă cu materialele deja existente, pentru ca mașina să le poată trage automat. 

‒ Toate bune?

‒ Foarte bune.

Aceasta este unica noastră conversație, pe care o redăm fidel de fiecare dată, ca și cum ar fi înregistrată. Apoi ne întoarcem fiecare la noi acasă.

Nașterea a fost un fiasco total, ceea ce n-ar fi trebuit să fie o surpriză, la cum a mers sarcina. Probabil ura pe care o resimțeam față de ființele din interiorul meu ne rănea pe toți laolaltă. Asistenții îmi repetau „Felicitări domnule, acum sunteți tată!”, în halatele lor mototolite și umede, ca și cum eu îmi dorisem asta. Ca și cum nu știam cu toții că toate uterele aveau datoria legală de a concepe. 

Gemenii aveau culoarea cafelei de cicoare și mirosul pielii lor, acel atât de lăudat miros de bebeluș, mă făcea să vomit.

Nu vroiam să le dau niciun nume. Ce nu este numit ar putea la fel de bine să nu existe.

Când țipau, instinctul meu nu era să îi hrănesc, era să îi omor.

Mi-au dat niște pastile pe care le-am aruncat de cum am ajuns acasă. Nu vream să îi iubesc mecanic, chimic, indus, pentru că la o adică, nu vream să-i iubesc deloc.

În mijlocul camerei pline de plante, leagănul lor dublu, din plastic multicolor reciclat, semăna cu o insulă a ororii care se balansa în întuneric. Știam că nu era vina lor, așa că la început le schimbam scutecele și le dădeam lapte praf din când în când. Când plângeau, ceea ce era cam tot timpul, îmi acopeream urechile, mă lăsam pe vine și urlam și eu până le acopeream vocile.

Până la urmă, vecinii n-au mai suportat gălăgia și au chemat poliția, iar eu am ajuns la psihiatrie.

‒ Știți, e ceva foarte comun, depresia postnatală vreau să zic, nu trebuie să vă fie rușine.

Nu-mi era.

‒ Mulți părinți se confruntă cu asta, dar să știți că va trece până la urmă. O să vă prescriu ceva mai bun decât ce v-au dat de la spital, vă mai calmează și o să puteți dormi. Și nu vă faceți griji că o să vă ia copiii! Se știe că aceste simptome sunt doar o fază și sigur veți deveni un tată excelent!

Mi-aș fi dorit să-mi ia copiii, dar dacă îi răneam atât de tare încât să-i ia, m-ar fi luat și pe mine – la închisoare.

‒ Vă recomand să vă găsiți o activitate în afara casei, măcar câteva ore pe săptămână. O să vă scriu un bilet pentru decontarea serviciului de creșă la domiciliu. 

Cel mai bun lucru a fost că mi-au zis că-i mai țin o zi acolo, până mă liniștesc.

Afară era aproape iarnă și pantofii mei de cârpă s-au udat imediat de la burniță. Inima îmi bătea egal, cum nu o mai făcuse de dinaintea ordinului de inseminare. 

Laptopul cu filme porno („Vă recomandăm să vizionați un clip cunoscut, ceva ce știți că vă place!”), seringa, greața.

Verificările, brățara electronică, momentul zero când am aflat că sunt doi.

Jurnalul gravidității, completat în fiecare zi cu silă crescândă.

Notificările infinite pe aplicație, care îmi reaminteau că ingestia de alcool, droguri sau tutun este o faptă penală. Care îmi reaminteau că tentativa de avort este o faptă penală. Care îmi reaminteau că în cazul tentativei de sinucidere, oricine poate fi salvat, resuscitat și judecat. Care îmi reaminteau că brățara electronică are o acuratețe de 99.9% în a detecta tentativele de orice fel și a chema forțele de ordine.

Care îmi reaminteau că toți părinții ajung să-și iubească copiii și să îi considere o parte importantă din viața lor, chiar dacă nu și i-au dorit inițial. 

Iubirea va apărea, cu timpul, în mod natural. Lăsați natura să-și facă treaba.

Paltonul începea să miroasă a oaie plouată și în pantofi se formaseră bălți. Până la urmă, măcar pentru o seară, puteam să îmi trăiesc viața de dinainte, viața mea în mod natural.

Am intrat în primul bar. Nu aveam chef să mă întorc la Câinele Roșu, unde toți mă cunoșteau și m-ar fi bombardat cu toate întrebările stupide din lume. Nu cu rea-voință, așa erau ei, bărbații născuți fără utere. Îi fascina toată instalația și pentru ei, copiii erau doar niște câini mai blegi care până la urmă se transformau în oameni. Într-un fel, aveau dreptate. La ce mă agitam atât când toată lumea trecea prin asta? Fătasem niște câini blegi și atâta tot.

Căldura mi-a urcat în obraji imediat după primul păhărel. Se vedea că nu mai băusem de mult. Cu ochelarii aburiți, nu vedea nimeni că ochii mi se împânziseră de lacrimi. Hormoni. 

‒ Hey.

Nici n-am observat când s-a ocupat scaunul de lângă mine.

‒ Bună.

Avea părul lung și buclat, cu gene lungi aplicate, în culoarea vestelor de circulație. 

‒ Nu te-am mai văzut pe aici.

‒ E prima oară când vin.

‒ Hmm.

A zâmbit cu buzele lucioase de gloss și am simțit că ceva se mișcă prin corpul meu, ca atunci când e deschisă o valvă sau apăsată o pedală. Instalația, deși grav avariată, era încă operațională.

‒ Când plouă, primim mulți oameni noi. Suntem primul bar după stația Eroinelor Revoluției și cei fără umbrele nu mai reușesc să ajungă până la tren, au nevoie de un popas. Majoritatea… vin din întâmplare. 

Atunci mi-a picat fisa că probabil ajunsesem într-un bar cu tematică, dar nu reușeam să o ghicesc. Decorul era cald, primitor, cu mobilă de lemn lustruită și lampadare din vitralii upcycled, cu scaune vechi pline de burete lăsat și postere stil vintage, cum găseai prin multe pub-uri, fără o personalitate anume. 

Fusesem în baruri de leather daddies, în baruri carnivore, în baruri stil internet cafe anii 2000, în multe baruri sportive la meci, dar în general decorul îți spunea exact unde ești și la ce să te aștepți acolo.

‒ Îmi pare rău, cred că s-a scurs o baltă din mine pe jos.

‒ Nu face nimic. Cum ți-am zis, se întâmplă tot timpul. 

M-am ridicat și mi-am scos paltonul ud. Apoi mi-am dat brusc seama că scaunul a rămas și el ud și că dacă mă așez pe el, o să-mi ud și pantalonii. Mi-am simțit picioarele moi de la alcool și m-a lovit, ca o palmă din eter, rușinea.

‒ Hai să ne mutăm acolo pe canapea. Iris! Mopul!

‒ E barul tău? am întrebat-o, după ce ne-am așezat pe canapeaua de piele animală, care a scârțâit.

‒ Parțial. Suntem mulți proprietari. Nu vrei să-ți scoți tenișii ăia uzi?

Am dat din cap, recunoscător. Mi-am dat jos pantoful stâng, trăgându-l din spate cu piciorul drept, apoi invers. 

‒ Și șosetele, mi-a spus ea răbdătoare.

Mi-am ridicat picioarele goale și umede pe canapea, iar ea a venit cu mâna în spatele gâtului meu și m-a tras spre ea. Bluza ei mirosea a lavandă și a ceva cocktail dulce, al cărui nume nu mi-l puteam aminti. Eram, la fel ca creaturile, cel mai bleg câine și era minunat.

Am închis ochii în timp ce îmi ciufulea părul cu degetele osoase, simțind cum mă zgârie din când în când cu unghiile ei lungi.

‒ Spune-mi, ce fel de bar e barul vostru?

I-am cumpărat un nou cocktail dulce, al cărui nume l-am uitat instantaneu. 

‒ E doar un bar obișnuit, a chicotit ea.

‒ Mă dau bătut, te rog spune-mi, i-am șoptit ținându-i capul în mâini, cu gura lipită de urechea ei. 

‒ Ești în siguranță. Știu că ai intrat doar pentru că ploua.

Deși pierdusem numărul paharelor de lichior, realizam că spusese ceva care n-avea sens. Se juca cu degetele mele de la picioare, încercând să le încălzească, deși mâinile ei erau tot reci.

‒ Promit că nu spun nimănui. 

Mi-a desfăcut încet primii nasturi de la cămașă și și-a plimbat unghiile pe pieptul meu. Auzeam două melodii venind din difuzoare în același timp și nu înțelegeam de ce. Mi-am dat jos ochelarii      și i-am pus pe măsuța lipicioasă din fața noastră. Atunci am observat că pe celelalte canapele aliniate de-a lungul pereților era plin de cupluri, care făceau cam ce făceam și noi. 

‒ E un bar de sex? De swingers?

S-a retras brusc în timp ce îmi lingea gâtul.

‒ Cred că ar fi mai bine să pleci acum.

‒ Hey, am mai fost la așa ceva, e ok. Nu-ți face griji, n-o să mă scandalizez.

Ea își termină cocktailul și pescui de pe fund cireașa în zahăr, pe care o crănțăni și scuipă sâmburele la loc, în paharul murdar de frișcă. Ochii ei sclipeau în întuneric (când stinseseră lămpile?) și am prins-o de umeri, lipindu-mi buzele de ale ei, cu toate valvele deschise și toate pedalele apăsate.

Întâi, durerea. Sfâșietoare, șocantă, atât de fragedă după durerea nașterii. Apoi, contopirea, șuvoiul meu de gânduri și valurile mării ei amestecându-se în tandem. Ușor-ușor, îndepărtarea de pământ, alunecarea în somn, pe măsură ce mă golea de sânge, ținându-mă jos cu greutatea corpului ei, corpul ei care în sfârșit se încălzea hrănindu-se cu mine. 

Eu, cu sângele meu fierbinte și plin de alcool, cu ochii mei plini de lacrimi sărate și delicioase, cu toate fluidele mele scurgându-se în balta cu apă de ploaie. 

Dacă muream acum, nu mai trebuia să văd creaturile niciodată.

Ea îmi desfăcuse hainele și sugea câte puțin din diverse locuri, unde i se părea pielea mai moale, mai neatinsă de soare, simțind un scurt orgasm de fiecare dată când mă zbăteam de durerea mușcăturii. Știam pentru că îl simțeam împreună, conștiințele noastre mixate defazat, ca într-o băutură care se separă în straturi. 

Senzațiile se topeau în jumătăți de vis, iar mie mi se tăia firul. Simțeam brațele morții, ca un abur intoxicant, strângându-mă cu tandrețe infinită.

Dacă muream acum…

În schimb, m-am trezit învelit cu o pătură de fleece (acum interzise), chircit pe canapeaua de două persoane, cu picioarele bocnă. 

‒ Stella, am spus.

‒ Francisc.

A pus jos paharul pe care îl lustruia în spatele barului și a venit lângă mine.

‒ Fran, am corectat-o eu.

‒ Iartă-mă Fran. Știu că ai intrat doar pentru că ploua.

Am dat din cap. 

‒ E 7 dimineața Fran. Trebuie să fii undeva? Pot să te duc cu mașina.

Am întins mâna după ochelarii de pe masă. I-am privit fața ovală prin lentilele cețoase și atunci am simțit cum mă dor tot corpul și tot sufletul deodată.

‒ Nu! Vreau să mă spăl și să faci toate rănile astea să dispară și să-mi dai niște haine uscate. Și apoi vreau să mănânc paste cu creveți și să beau Cola din aia interzisă și să-mi omori copiii.

Stella a început să râdă. 

‒ Hai să te curățăm.

Avea un parfum proaspăt și purta o salopetă verde din petice de blugi. M-a ajutat să mă ridic și m-a dus în spate, unde era o baie amplă cu pardoseală de piatră și scurgere în podea. Mi-a tras în mijloc un scăunel de bambus cu 3 picioare și a adus un coș cu produse de duș. Am strâns pătura în jurul meu.

‒ Fran.

Știa deja cum arată corpul meu și totuși mi-era groază să fiu văzut în lumina artificială a băii. 

‒ Oamenii vin aici de bunăvoie ca să-i mâncați?

‒ Da, e un fetiș pe care îl au. Și pentru noi e foarte plăcut. Adică, nu avem nevoie de asta ca să supraviețuim, dar e o experiență.

‒ Deci am avut dreptate că e un club de sex.

‒ Pentru noi e un spațiu al comunității, răspunse Stella, țintuindu-mă cu privirea. Pe care o să-l respecți. 

Atunci mi-am dat seama că nu se terminase de fapt – contopirea. Vocea Stellei îmi pătrundea până în adâncul craniului ca o suliță ascuțită și am simțit frica nopții anterioare înghițindu-mă din nou. Fără să vreau, am aruncat pătura pe jos și m-am așezat gol pe scaun. Inima îmi bubuia.

A dat drumul la apa fierbinte.

‒ Trece în câteva zile, zise ea ca și cum știa ce mi se întâmplă. Ne simțim reciproc cel mai puternic atunci când ne legăm sângele, apoi din ce în ce mai slab pe măsură ce iese din sistemul meu.

‒ Deci și tu simți ce simt eu acum?

‒ Da. Simt dacă apa e prea rece sau prea caldă pe pielea ta și rușinea asta apăsătoare legată de cum arăți după naștere. 

Stella a oftat.

‒  Ei, acum ne vine să vomităm la amândoi. Respiră adânc și nu te mai gândi la asta.

Am lăsat-o să mă frece încet cu buretele de lufă, până au dispărut toate urmele de sânge uscat, și să-mi maseze capul cu șamponul pe bază de plante. Camera s-a umplut de abur și mi-am potrivit respirația după a ei, vizionându-i gândurile calme și așezate despre o vacanță la malul mării, fără să-mi dau seama dacă și-o amintea sau doar și-o imagina pentru mine.

M-a tamponat cu prosopul, mi-a uns rănile cu unguent medicinal și mi-a uscat părul în biroul ei din spatele barului, printre calculatoare vechi și mormane de reviste Vampira de Azi, printate pe hârtie semi-lucioasă.

‒  Ceva drăguț pe care-l scoatem câteodată pentru membrii noi, mi-a răspuns ea. E ca o parodie la revistele pentru femei din trecut, dar e cu adevărat amuzant doar pentru cei care erau în viață pe atunci. Hm, poate în viață nu e sintagma potrivită, a zis ea și am râs la unison. 

Mi-a dat un trening gri cu care să mă îmbrac și am mers împreună până la un restaurant italian de familie, trei străzi mai jos.

‒ Azi o să-mi aducă copiii înapoi, am zis cu gura plină de creveți, simțind în același timp gustul de pizza Quattro Formaggi pe care o mânca ea. Cred că pe la 3 vin.

‒ Îmi pare rău că nu știu de unde să fac rost de Cola interzisă. Adevărul e că nu mi-a plăcut niciodată Cola și nu am suferit când au scos-o de pe piață. 

‒ Nu-i nimic, e toxică oricum.

‒ Ești un bărbat foarte frumos, Fran. Corpul tău o să revină la normal cu timpul, la fel și… restul.

‒ Spui asta doar așa, pentru că auzi vocile din capul meu.

Dar știam că nu era adevărat, pentru că și eu auzeam vocile din capul ei.

‒ Te-ai gândit ce activitate o să faci în orele libere?

‒ Cred că o să iau un tren și o să dorm în el până trece timpul.

Stella a râs din nou și după ce s-a întors de la baie, senzațiile au devenit intermitente, ca o conversație când se pierde semnalul. Până ne-am despărțit și am pornit spre casă, deja ne foloseam mai mult de cuvinte vorbite ca să comunicăm. 

Lucrătorul social a stat de vorbă cu mine în timp ce robotul îmi curăța apartamentul. Creaturile stăteau în scoicile lor fără să urle, iar el îmi recomanda un curs pentru părinți noi și un grup de sprijin pentru tați singuri. Încă îmi venea să vomit când mă numea tată, dar din fericire nu știa asta, pentru că nu era un vampir care băuse din mine. 

Lucrătorul mi-a trimis lista de aplicații și apoi a plecat. Primul meu impuls a fost să țip din nou, dar nu am avut timp, pentru că a sunat soneria de la ușă. 

‒ Am auzit că ai trecut prin ceva dificil. Ne-am gândit că poate ai nevoie de niște ajutor.

Olga Administratora și un cuplu pe care îl știam din vedere au intrat în casa mea, aducând caserole cu cartofi și orez cu lapte. I-am invitat să se așeze, ca să amân momentul când voi rămâne din nou singur cu ființele. Le-am făcut un ceainic mare de ceai, ca să dureze mult până îl termină. Dar ei nu păreau că se grăbesc oricum.

‒ Primele luni sunt un iad, cine zice altceva mănâncă borș de capră.

Numele ei era Alexandra, iar partenerul se numea Ren. Locuiau la etajul 4. 

‒ După ce îi dai la creșă o să începi să-i iubești puțin. După ce se mai îndepărtează.

Nu prea mai vorbisem până atunci cu Olga și nici nu știam că avea copii.

‒ La școală e deja mai bine. Dacă-i dai la internat, ajunge să-ți fie chiar dor de ei. 

Am zâmbit. Gândul că ar putea să-mi fie dor de creaturi era la fel de neverosimil ca revista Vampira de Azi. Când s-au trezit și au început să scâncească, mi s-a încordat din nou, automat, tot corpul. Ren i-a luat din scoici și i-a mutat în leagăn, balansându-i ușor. Au adormit la loc.

‒ E greu și cu unul, crede-mă că știu. 

‒ Nu suferi în tăcere când e rău, dă un semn și mai venim!

Ceainicul s-a terminat, ne-am strâns mâinile și am încuiat ușa în urma lor. Afară se însera și frunzele plantelor se întunecau în lumina difuză, lăsând să cadă umbre lungi pe parchet. Gemenii dormeau în continuare iar eu stăteam pe podea privind geamul ca pe un tablou vivant, respirând aerul tăcerii. Mi-am pipăit mușcăturile și am simțit urma dinților Stellei estompată, greu identificabilă în micile umflături de pe pielea mea. Fluxul gândurilor ei, sărate ca valurile mării, îmi lipsea ca și cum fusesem deconectat de la un feed imersiv, unde investisem tot ce aveam. Apoi valurile s-au retras, țipetele au reînceput și eu m-am dus să prepar laptele praf. 

După câteva zile, Olga mi-a spus că au nevoie de un nou coordonator pentru Ziua Reciclării și că serviciul de creșă la domiciliu acceptă activitatea ca decontabilă. 

‒ Nu e o muncă grea, puțin plictisitoare, dar nu grea. Yolanda făcea asta înainte, dar acum se mută la căminul de bătrâni, deci îți dai seama! 

Am acceptat pentru că celelalte opțiuni erau orele de yoga și împletitul de coșuri din cabluri reciclate, în celălalt capăt al orașului. Aș fi putut dormi în tren până acolo, așa cum plănuisem, dar efortul de a mă pregăti și a pleca părea inimaginabil.

Zilele mele se succedau ca o luptă pe viață și pe moarte, dar o luptă de uzură, unde părțile extenuate așteaptă să vadă cine va cădea primul, ca celălalt să devină câștigător din oficiu. Între mine și copiii guvernamentali, cu un donator perfect genetic, lupta era una dură, fără niciun moment de armistițiu. Dar spre deosebire de războaiele clasice, știam că lupta avea un termen de expirare și că trebuie să rezist doar până când îi pot înscrie la creșa gratuită cu program prelungit. Un război de doi ani, după care puteam depune armele și respira ușurat. Un război pe care mă hotărâsem că nu vreau să îl pierd.

Am vândut niște tokeni din fondul de pensie și am angajat o bonă pentru serile în care se proiecta meciul la Câinele Roșu. Băieții mă îndemnau să-i aduc și pe gemeni îmbrăcați în uniforma echipei, cum făceau alți părinți, dar eu le spuneam că vin acolo singur tocmai ca să scap de grija lor. Joia spălam borcanele, iar lunea Alexandra venea și stătea lângă ei în timp ce eu puneam roboții la curățat și pregăteam ingredientele ca aparatul de gătit să producă cele 5 feluri simultan, la fel ca în reclamă. 

După ce cicatricile s-au vindecat complet, am început să mă întreb dacă nu cumva toată experiența cu Stella fusese un vis lung, indus de alcool și de pastilele pe care mi le dăduse psihiatrul, pe care poate le înghițisem deodată, având în vedere că nu le mai aveam când am ajuns acasă. Treningul gri încă era în coșul de rufe, dar oare chiar ea mi-l dăduse sau îl luasem eu din vreun magazin caritabil, când eram încă beat? Lipsa cronică de somn mă făcea să mă îndoiesc de fibra realității și de capacitățile mele de a înțelege ce mi se întâmplă. Singurul lucru care se simțea real era lupta de supraviețuire.

Visam des că mă întorc la barul lor, dar că în locul lui este un magazin vechi închis și nimeni nu-și amintește de vreun bar pe acea stradă. Visam că îl rog pe proprietarul pizzeriei să caute înregistrarea camerelor video din acea zi și că nici eu, nici Stella nu apăream acolo, că masa la care mâncasem era goală. Visam că am o revelație în timp ce fac ceva banal – îmi dau seama că de fapt sunt mort, că am murit golit de sânge de către Stella și că tot ce a urmat a fost doar o reacție chimică în creierul meu, în timp ce murea.

Cel mai des, visam că ea era o femeie obișnuită și că facem sex obișnuit, ca oamenii. Mușcăturile ei erau jucăușe și nu îmi spărgea pielea cu dinții ca să-mi sugă sângele, pentru că vampirii nu existaseră niciodată. Suspectam că ăsta era de fapt adevărul și că tot restul fusese doar o fantezie încropită de mintea mea, sub influența substanțelor. Poate chiar eu o rugasem pe Stella, o femeie întâlnită într-un bar oarecare, să se prefacă vampiră și să mă muște. 

Am ajuns din nou la același spital, la același psihiatru, pentru controlul de o lună.

‒ Ați văzut că s-au aranjat lucrurile? Am înțeles că vă simțiți mult mai bine acum!

‒ Da, ce a fost mai rău a trecut, am mințit eu printre dinți.

‒ Mă bucur să aud asta. Zic să mai continuăm o lună tot așa și apoi poate reducem doza, ce ziceți?

‒ Desigur. Însă…

‒ Da?

‒ Aș avea nevoie de mai mult timp personal. Asta m-a ajutat cel mai mult.

‒ Văd că nu aveți încă maximul de ore decontabile pentru serviciile de creșă la domiciliu. Să vedem ce putem face.

Când am ieșit din clădire, picioarele mele au pornit-o spre stația de tren, pe aceeași stradă pe care mersesem și prima dată. Am deschis umbrela imediat ce am văzut primii fulgi plutind prin ceață, pentru că știam că în curând vor veni din ce în ce mai mulți și nu mai vream să ajung leoarcă. Purtam bocancii din piele de ananas și geaca de fâș cu glugă. 

Era tot acolo. Firma lor strălucea în albastrul înserării de iarnă, un logo rotund cu un pahar de martini din neon, fără niciun nume. Am împins ușa de metal și am intrat, am dat ochii roată și m-am așezat la bar. După primul păhărel, ochii mi s-au împânzit de lacrimi în spatele ochelarilor aburiți. Am mai cerut unul.

‒ Fran.

Căldura mi-a urcat în obraji. Nici nu observasem când se ocupase scaunul de lângă mine.