Oamenii Pădurii

Pădurea e un portal, iar eu sunt aici să spun povestea ei, care se întrepătrunde cu a noastră. Un portal înapoi către Spirit, spre Sine, înapoi în pământ cu rădăcini bine înfipte, sensibile și puternice, cu brațele deschise către cer. Un tărâm al prezenței și visării, uneori și al uitării. Aproape am uitat cum era viața înainte.

Înainte de ce? Care a fost momentul în care totul s-a schimbat pe deplin, când am atins acel „prea târziu”? Poate atunci când, aflând cât de gravă e de fapt situația, nu s-a întâmplat nimic. Nimic bun, doar rele, lucrurile și-au continuat mersul firesc specific capitalismului târziu, iluzia a continuat multă vreme. Prea multă vreme.

Sau poate a fost un proces mult mai îndelungat, așa a fost să fie, ar spune unii, poate și eu îmi spun asta ca să mai alin din durerea pierderii.

Undeva în tinerețea mea, am aflat că tot ceea ce știam fusese o minciună. Am deslușit toate decepțiile și manipulările care îmi modelaseră lumea, toate schemele Imperiului Vestic ca să ne țină prinși în mașinăria de făcut bani prin exploatarea vieții. 

Am căutat soluții și am găsit și mai multe probleme. Am început să văd toată suferința, toată moartea, toată nedreptatea. M-au omorât și am renăscut într-o altă lume, percepând complet diferit fiecare detaliu. Am hrănit pământul cu lacrimile și ofrandele mele. M-am lovit întruna, în acei ani lungi și grei, de aceeași disonanță cognitivă care mă împiedica să fiu cu totul prezentă, mă umplea de anxietate, o agitație interioară care îmi semnala: „nu mai ești în siguranță”.

Nu că m-aș fi simțit vreodată. În acele vremuri, ca și acum, să exiști în trup de femeie însemna că nu vei fi niciodată pe deplin în siguranță. Nu c-ar fi fost mult mai ușor pentru bărbați. Toată lumea suferea. Mă uit acum și văd atât de clar toată durerea în care eram cu toții, cum personalul se interconecta și oglindea cu colectivul.

Sărăcia omniprezentă care îi forța pe oameni să plece de acasă în căutarea unui „viitor mai bun”, în țări care îi primeau cu scârbă și le exploatau toată forța vitală. Sau rămâneau aici, prinși în greutăți, adâncindu-se în neputință și frustrare. Precaritatea care amenința la tot pasul. Membri clasei de mijloc, anesteziați și deconectați, fugind mereu după o nouă distracție, un nou stimul care să le umple golul din suflet, trăind în negare în timp ce lumea se descompunea de la un an la altul. Dependențe. Suicid. Abuzuri. Depresie și anxietate. Joburi mâncătoare de suflet. Nimeni nu scăpa neatins de otrăvurile imperialismului.

Și uite așa, sistemul a început să cadă. Cei care aveau puterea s-au zbătut până în ultimul moment să mențină controlul, dar schimbările climatice au accelerat procesul. În fiecare an, inundații și secete fără precedent. Ținuturi întregi înghițite de ocean. Întinderi aparent nesfârșite de păduri sub flăcări. Tot mai puțină apă potabilă. Tot mai puțină viață. Într-o zi, banii nu au mai avut valoare.

Unii oameni au început să se pregătească, spuneau că singura cale de supraviețuire va fi comunitatea, să învățăm să conviețuim împreună și vom avea o șansă mai mare. Alții spuneau că de-acum încolo, scapă cine poate. Unii s-au adâncit și mai mult în individualism, au construit buncăre și fortărețe, alții au început să fure și să atace, au început să fie numiți „cei pierduți”. Oglindeau atât de puternic descompunerea sistemului și puteau fi înfricoșători și imprevizibili, era greu să mai ajungi la inima lor. Orașele au devenit tot mai nesigure, multe au devenit nelocuibile.  

Nu pot uita imaginea Brașovului, cu Tâmpa golașă, pârjolită de incendii, pustie, cu toate magazinele și restaurantele care odată erau pline de turiști, acum vandalizate și distruse, cu toate casele istorice stând să cadă, cu munți de gunoaie la colțuri de străzi, o scenă care încă mă bântuie.

*

Cam pe-atunci, se spune, au început visele. Întâi au visat vracii, vrăjitoarele, îngrijitorii plantelor și ai animalelor, cei modești și umili, cei și cele cu inima deschisă și trupul simțitor. Încă mai trăiam în Brașov cu prieteni de-o viață. Înainte de colaps, ne investiserăm resursele într-o casă cu teren la marginea pădurii, o echipaserăm cât să funcționeze off-grid, dar acum regretam decizia. Ar fi fost mai înțelept să ne mutăm la înălțime. Ne chinuiam în fiecare vară și ne rugam iarna să mai plouă un pic, să nu sece și ultimele izvoare, care dădeau semne că vor dispărea curând.

Creșteam cu greu o grădină și umblam tot timpul pe coclauri după plante însoțită de un ciobănesc carpatin, Mura. Mai eram câțiva pe-acolo, ne încăpățânam să rămânem, deși vremea era tot mai ostilă, iar oamenii tot mai periculoși. Făcusem cincizeci de ani și simțeam cum îndoielile, pe care încercasem atâta timp să le ignor, începeau să iasă la suprafață. Ce mă fac, încotro mă îndrept, cum voi supraviețui?

Am plecat într-o zi pe lângă oraș, prin pădurile Postăvarului, în căutare de ciuperci. Cu mintea în alte părți,  am intrat în miezul pădurii de fagi, tot mai departe de potecă. Și acum mă minunez cât de puternică a fost chemarea. 

Am zărit în depărtare un grup de oameni. Înconjurați de niște structuri de lemn, păreau să locuiască acolo. M-am speriat, am vrut să mă întorc, dar Mura a început să latre și să fugă spre ei. Cineva mă văzuse și se îndrepta spre mine. Ignorându-mi propriul instinct de a fugi, am rămas acolo, cu inima răzvrătită și palmele umede. 

Un bărbat micuț de statură, îmbrăcat în haine peticite, a venit spre mine. Părea mai bătrân decât pădurea, însă ochii lui îmi transmiteau viață, agilitate, cunoaștere. Barba lui ascuțită și înfățișarea îmi aminteau de piticii de pădure din basmele copilăriei. El era Bunicul. Așa mi s-a prezentat. M-a întrebat de unde vin și ce caut, m-a scanat cu privirea de sus până jos, apoi mi-a spus să îl urmez înapoi spre grup.

În grup erau maxim 20 de oameni de vârste diferite. Copii, tineri, bătrâni. Lucrau în tăcere și fiecare părea să știe foarte bine ce face. Am zărit niște căsuțe în copaci și platforme care păreau că aveau utilități diferite. Am observat locul de foc, cu o vatră spațioasă cât să-ncapă toată lumea. Printre copaci se mai vedeau diverse mici adăposturi și cămăruțe improvizate din crengi, lemne și pietre. Am rămas fără cuvinte. Bunicul a spart tăcerea.

– A fost odată ca niciodată o vreme în care oamenii trăiau în pădure, a rostit, lăsând cuvintele să se aștearnă în inima mea. A fost o vreme în care vorbeam pe limba Spiritului. Iar Ea ni se arăta cel mai des în pădure, în poienițe, lângă apă, printre pietre. Ne dădea binecuvântări și ne reamintea de toată bogăția noastră, ne ghida spre tot ce aveam nevoie, că-i vindecare, că-i apă, că-i hrană. Ea ne îngrijea ca pe copiii ei, iar noi în schimb o celebram și o protejam, îi lăsam ofrande și îi cântam, îi dedicam rugăciuni pline de iubire și respect. Cred că știi și tu asta. Ceva îmi spune că îți aduci aminte.

Înțelegeam de ce i se spune Bunicul. În fața lui, mă simțeam ca o fetiță. Încă timorată, am rostit un „am citit despre asta mai demult”. Bunicul s-a încruntat cu tot chipul, apoi a pufnit în râs.

– Cărți! Cărțile sunt bune acum pentru făcut focul, nu pentru înțeles lumea. Mi-a plăcut și mie să citesc, îmi plăceau mult basmele populare. Am văzut puterea cărților, și bună și rea. Poți învăța multe din cărți, idei pe care să le reciți înapoi celor din jur, concepte și te miri ce teorii pe care le foloseam înainte ca să justificăm și explicăm orice. Poți găsi artă și însemnătate, hrană pentru suflet. Dar acum…acum e timpul să ne întoarcem la viu grai. Să ne transmitem poveștile care ne vor îndruma în necunoscut și ne vor atenționa de pericole. Cunoașterea adevărată vine împreună cu simțirea. Ai simțit vreodată Spiritul?

– Îl simt de când sunt mică, dar mi-a fost greu să comunic cu El. Sau Ea, cum îi spuneți dumneavoastră. M-am simțit mereu inferioară. Am crezut că-s mai prejos. Într-un final am început să înțeleg… să simt… cum Ea e de fapt parte din mine.

– Asta e!, exclamă Bunicul cu un zâmbet satisfăcut. Deci știi care-i treaba, te-am simțit bine. De ce crezi că ești aici, acum?

– M-am rătăcit?, am spus și am regretat imediat, văzându-i chipul expresiv revenind la încruntare.

– Tu crezi că totul e întâmplător în viața asta, că drumurile te duc doar așa, să mergi fără să vezi? Lasă, lasă! Spiritul te-a adus aici ca să simți și să vezi o nouă cale, care-i de fapt antică și de când lumea, dar care se dezvăluie celor care sunt pregătiți să o vadă.

Mă simțeam tot mai agitată, stând în patul de frunze cu acest om, care atingea în mine niște puncte dureroase pe care încercasem să le evit, prea consumată de lupta zilnică pentru supraviețuire. Îmi venea să fug înapoi acasă. Măcar acolo rutina, treaba și prietenii de-o viață nu lăsau mult loc de îndoiala schimbării.

Simțindu-mi probabil tulburarea din suflet, Bunicul a luat-o mai ușor.

– Iartă-mă, nici nu te-am întrebat cum te cheamă. 

– Sunt Eva.

– O, prima femeie! Pe vremuri citeam în fiecare zi din Biblie. Mă temeam de Dumnezeu și așteptam Judecata de Apoi. Credeam că bărbații conduc lumea și că cei care nu-și fac cruce vor arde în flăcările Iadului. Ce povești de speriat copiii! izbucni în râs. Până într-o zi. Acea zi când am găsit Tărâmul Posibilităților. Așa-mi place să-i zic pădurii. Fusesem la cules de gălbiori și m-a lovit deodată un somn, de numa numa, am simțit că trebuie să mă întind un pic. Nu mi-era frică, cunoșteam pădurea de-o viață, aveam încredere că jivinele mă vor lăsa în pace, oricum știi și tu că urși nu prea mai sunt după ce au fost măcelăriți de oameni… Ăia care-au supraviețuit s-au dus departe de noi, au prins frică. Așa, și m-am pus pe pământ, țin minte și acum că era cam umezeală dar era vară, mi-era bine. Am adormit instant și am intrat în vis…poate că n-a fost de fapt un vis, ci o viziune.

Se făcea că stăteam în genunchi în fața unui fag mare, știi cum sunt fagii mamă, de nu pot trei persoane să-i cuprindă. Fagul își tot schimba înfățișarea, parcă i se forma un chip pe scoarță, tot voiam să mă uit în ochii ei dar ceva nu mă lăsa. Foșnea din crengi, uneori simțeam că mă mângâie, dar mi-era frică, îți zic drept că eram tare speriat. Mă rugam la fag și  vorbeam o limbă pe care nu o auzisem vreodată, suna de parcă mă prostesc dar de fapt, cum să-ți spun… simțeam tot ce rosteam. Înțelegeam. Și rugăciunea aia era de iertare, încercam să conving fagul să ne ierte pentru toate păcatele. Poate că eram încă marcat de tăierile de păduri pe care le văzusem călătorind prin țară, era în vremea aceea când s-au agravat tăierile, erau și incendii… ce mai. Știi și tu ce prăpăd a fost. 

Și mă rugam și plângeam și unde-mi cădeau lacrimile ieșeau niște ciupercuțe uite-așa de mici, maro. Și ele vorbeau cu mine, îmi știau numele, mă tot rugau să mă întind ca să mă poată atinge. Fagul se preschimba în continuare, dar nu rostea nimic, se auzea doar un murmur, ca un cor auzit de departe, acum când mă gândesc, parcă cântau îngerii.

Mă simțeam tot mai deznădăjduit, cu inima grea, ca un bolovan în pieptul meu care mă trăgea înspre pământ. M-am întins într-un final, iar ciupercile au început rapid să mă acopere. Ieșeau, tu știi cum? Pâlcuri, pâlcuri, s-a întâmplat așa rapid, vedeam cum îmi ies ciuperci din burtă, din picioare, pe mâini eram plin, m-am speriat și am crezut că asta a fost, am murit și acum trăiesc descompunerea mea. Am văzut negru în fața ochilor și am început parcă să mă desfac, să nu-mi mai simt corpul, să nu mai știu de mine. Auzeam doar frunzele cum foșnesc și păsările. Încercam să urlu și nu puteam.

Nu știu cât timp m-am zbătut așa în interiorul meu, dar la un moment dat am zis gata, asta e, mi-a venit ceasul, trebuie să mă las să plec și Dumnezeu va ști mai bine ce să facă cu mine. Și când m-am lăsat, simt deodată că-mi cresc… ca niște membre invizibile, miliarde de firicele care mă legau de tot și de toate. Eram descompus și conectat în același timp, corpul meu era pădurea, greu să-ți spun în cuvinte cum se simțea… Parcă îl atingeam pe Dumnezeu cu toată ființa mea. Și aud deodată vocea. Era o voce neomenească, dar eu o auzeam cum te-aud pe tine, îmi vorbea clar în cuvinte. Îmi tot repeta ceva, nu am înțeles din prima. Zicea „hai înapoi”, „e timpul să veniți înapoi”, „hai înapoi la viață”. 

Bunicul părea în transă, retrăind toate cele întâmplate, dar a revenit alături de mine când și-a dat seama că plâng, cu mucii curgându-mi pe față.

– Iertați-mă, am îngânat. Vă rog să continuați.

– N-am de ce să te iert. Tocmai asta-i și treaba, Eva, ne petrecem întreaga viață crezând că suntem păcătoși, că nu merităm iertarea, și când colo, știi ce? Mama Natură ne iartă mereu, indiferent de ce facem. Am căutat în direcții greșite, ne tot chinuim să reparăm ce am stricat dar o facem cu vină și cu frică, în loc să ne oprim, să ne ducem în pădure, să ne rugăm și să mulțumim că încă suntem în viață. 

Am început să plâng și mai tare. Simțeam că ceva s-a crăpat în mine, că tot ce-am reprimat atâta timp iese acum ca o viitură și nu mai pot da înapoi. Îmi venea să dispar, eram încordată toată, nu voiam să se întâmple asta acum. Bunicul a oftat.

 Văd că te ating cuvintele mele, dar ăsta-i semn bun, fii fără griji. Mesajul ajunge intuitiv la oameni, deschide în ei porți care-s demult ferecate, ne invită în încăperi ale conștiinței, ale lumii interioare pe care nici nu știam că le avem… Dar cum ți-am spus, nimic nu-i întâmplător. La fiecare vine altfel chemarea. La mine și la mulții alți a venit prin vis. 

– Au fost și alții cu visul ăsta? am rostit, încercând să mă adun. 

– Hohoo, și încă câți! După ce mi s-a întâmplat, am fost tare tulburat. N-am mai dormit nopțile, mi-era frică să nu trec iar prin asta. Trăiam la sat și nu aflam ce se întâmplă altundeva decât prin mesageri și prin plimbările mele. Luam calul și mă duceam la vale, mergeam zile întregi dintr-un sat în altul să iau pulsul. Aveam prieteni și cunoscuți peste tot. Nu știam ce să fac cu mesajul primit. Și-ntr-o zi, mi-a ieșit în cale o femeie. Stăteam la margine de drum, sub un copac, să mă răcoresc un pic. Abia venise toamna, și era tare cald, se îndrepta spre 45 de grade, am fost nebun c-am plecat pe căldurile alea…

În fine, și apare femeia asta, desculță, ca o nălucă pe drumul pustiu, și intrăm în vorbă. Era vraci, știa toate plantele de leac și așa reușea să se descurce, le știa secretele și îi ajuta pe ceilalți să se vindece. Și-mi spune deodată, ca să vezi cum le leagă pe toate viața, „ceva mă cheamă să vă povestesc un vis de-al meu.”

– Și era același vis? exclam uimită, uitând deodată de tristețea copleșitoare care mă cuprinsese. 

– Stai să vezi. Mesajul era același… e același. Mereu apar și pădurea și ciupercile. La unii apar fagi, la alții, cei de la munte, apar brazi, sau stejarul, eu știu… Poate fiecare după cum și-a format relația cu plantele. La ea apăruse păducelul, era la cules de urzici și mi-a spus că au îndemnat-o să se roage la copac. Și ea s-a rugat, s-a descompus, a auzit chemarea înapoi acasă. Îți dai seama cât de șocat am fost. Dup-aia mi-a zis că au mai visat și alții, ciobanul de pe deal, mătușa ei, chiar și o familie întreagă, dacă-ți vine să crezi! Cu copii cu tot.  

– De ce ei?

– M-am întrebat și eu asta. Ți-am zis, poate vine la cei care-s deschiși să audă. Dar până la urmă, ce contează? Nu e cazul să ne întoarcem la poveștile vechi, să simțim că unii-s mai cu moț, când mesajul e că suntem toți o apă și-un pământ.

Mi-era greu să îi deslușesc tâlcurile. Povestea suna ca o ghicitoare, părea ireal, dar simțeam sinceritatea acestui om. Bunicul se uită atent la mine, apoi continuă:

 Asta-i doar o parte din poveste, dar deja e mult de dus tot ce ți-am spus. Îmi doresc să mai rămâi aici o vreme, să îți spun ce-a urmat. Dacă vrei, poți dormi aici. Avem hrană, suntem bine păziți, uite, avem și noi câini.

Câini. Uitasem complet de Mura, care acum se băgase în gașcă cu vreo patru câini cel puțin la fel de masivi ca ea, se hârjoneau cu un entuziasm pe care nu-l mai văzusem de mult la ea. Sunt în siguranță. Mai rămân.

– O noapte, am rostit, mai mult pentru mine.

                                                                                       *

O noapte s-a transformat în două, trei, am pierdut rapid noțiunea timpului, neobișnuită cu traiul în pădure. Mi-am contactat familia printr-un telefon prin satelit, singurul mod de comunicare pe care-l mai aveam, să le spun că-s bine și că mă întorc în câteva zile.

Oamenii aveau o rutină clară, fiecare cu îndatoririle lui, părea că știu bine ce fac. Râdeau des, păreau voioși și mulțumiți aici. Începeam să leg relații cu ei, să le-ascult poveștile de viață, să intuiesc firele comune care îi legau și îi aduseseră aici, dincolo de diferențe.

Unii dispăreau în pădure și se întorceau cu hrană: fructe de pădure, ghinde, ciuperci. Alții se întorceau cu brațe pline de plante, transformau urzicile în fibre pentru sfori, găteau cu ovăz sălbatic, măcriș și semințe de pătlagină, știau o mulțime de plante și se descurcau de minune doar din perene. Aveau și câteva mici grădini cu soiuri adaptate la climă, semănate printre plante vindecătoare și fructe în micile deschizături create de zimbri, printre puținele animale care reușiseră să se adapteze în pădurile rămase. Cum iernile nu mai veneau cu frig și zăpezi și umiditatea era tot mai scăzută, o duceau bine tot anul. Dormeau în peșteri ca să se adăpostească de furtunile violente care scuturau pădurea din decembrie până în februarie.

Într-o zi, am mâncat dintr-o căprioară. Era un moment important, am aflat că se întâmpla rar, de câteva ori pe an. Vânătoarea era precedată de doliu și rugăciune, totul s-a desfășurat într-un ritual prelung și alambicat, care s-a sfârșit în cântece de mulțumire către spiritele căprioarei și ale pădurii. Pielea au prelucrat-o cu cea mai mare grijă, o foloseau ca îmbrăcăminte când era rece afară.

Încercam să absorb cât mai mult din obiceiurile lor, fără să fiu intruzivă. Nu puneam prea multe întrebări, îi lăsam pe ei să-mi spună și așteptam să vină Bunicul să-mi mai povestească. Primisem și eu niște îndeletniciri. Ajutam la cules, la gătit, și la consolidarea construcțiilor folosite pe post de adăpost. Nu păreau temători legat de ce se întâmplă în afara pădurii, dar aveau diverse măsuri de precauție pentru a nu fi urmăriți când se întorceau aici. 

Bunicul venea în fiecare seară la mine, ne așezam lângă un pârâu, făcea focul și-mi vorbea cu toată ființa. Mi-a spus că a aflat de tot mai mulți oameni cu visul ăsta, care erau prea speriați să vorbească despre el. Până la urmă s-au mobilizat cu greu, cei care știau unii de alții, să se întâlnească și să dezbată ce să facă. Au realizat, la un moment dat, că mesajul e mult mai clar decât interpretările lor abstracte: sunt chemați înapoi în pădure. 

Însă nu toți au fost la fel de liniștiți de această concluzie. Unii s-au bucurat, au zis că asta-i calea. Alții, având încă internalizate toate poveștile despre duhurile rele din păduri, s-au temut, au zis că-i mâna diavolului. S-au chinuit mult și bine să ajungă la un numitor comun. Într-un final, o mare parte dintre ei au zis bine, haideți să locuim în pădure.

– Și-așa am devenit oamenii pădurii. Era în noi deja, vreo informație genetică purtată din moși strămoși, nu știu, dar ne-am adaptat mai repede decât ne așteptam. Printre noi erau deja destui care știau cum să supraviețuiască, știi și tu, în zilele noastre trebuie să poți să faci lucruri cu mâna ta și să vrei să îi îngrijești pe cei care nu au această abilitate. Fiecare se pricepea la ceva și și-a asumat rolul cu care s-a simțit confortabil. Eu sunt cel mai bătrân și m-au văzut ca pe un îndrumător, dar aici nu există șefi, decidem cu toții, împreună cu pădurea. Poți fi cum simți, atâta timp cât ai grijă de ce e în jurul tău și înțelegi că o bucățică din tine vei găsi în fiecare creatură. 

Rugăciunile de le-ai văzut, ritualurile de le facem în fiecare zi, astea au venit de la ființele care au avut chemarea, au stat săptămâni întregi în liniște cu copacii, și-au aflat ce să facem. Sunt contactul nostru principal cu spiritele pădurii, și cu Spiritul ăl’ mare. Nici nu-ți spun cât de valoroasă e conexiunea asta, și pe măsură ce trece timpul, parcă cu toții începem să simțim duhurile și să înțelegem cum ne îndrumă. Cu corpul simțim pădurea și ea ne ghidează pe un alt plan, pe care mintea umană nu-l poate cuprinde. Dincolo de cuvinte am descoperit înțelepciunea. Înțelepciunea celulară, așa-mi place să-i zic. Celula din noi, o găsești peste tot. Cât poți cuprinde, natura e vie, ce e în noi împărțim cu ea și invers… ca în visul nostru. 

– Asta încep și eu să realizez. Suntem cu toții legați de fire invizibile prin care curge viața. Micul și marele se întrepătrund și se reflectă reciproc. Visul vostru îmi aduce aminte de experiențele pe care le-am avut cu ciuperci psihedelice. Acel sentiment puternic de îmbârligare, interconectare. Întunericul din care țâșnește viața… Generativă, fractalică, purtând acea esență misterioasă care se găsește-n toate, poate asta e conștiința. Pare că la infinit creează ceva nou, unic, dar legat de ce a fost deja. Uneori simt că parte din mine a fost acolo la începutul lumii.

– Așa-i, porți toată istoria strămoșilor umani și non-umani în tine. Cât de legați suntem cu toții unii de alții, chit că-i om sau piatră, copac sau ciupercă, animal sau nor. Și câtă magie…

Ochii Bunicului se luminară. 

– Eu nu credeam în magie, auzi și tu! Credeam că e ceva malefic! Abia acum, la bătrânețe, înțeleg ce înseamnă cu adevărat magia, și cum o găsești la tot pasul, la fel ca pe Dumnezeu, care nu-i un bărbos în cer, ci Marele Mister al Vieții care în miezul său e plin de iubire. 

Vorbele Bunicului mă emoționau profund, înțelegeam tot mai bine ce vrea să îmi transmită. 

– Veți rămâne aici?

– D’apăi unde? râse Bunicul. Ai văzut ce se întâmplă. Totul va continua să se destrame, lumea așa cum o știam nu mai e demult și nu se va întoarce niciodată. O luăm de la capăt. Și de data asta vrem s-o facem cum trebuie, altă șansă n-avem. 

–  Sunt și alții?

– Bineînțeles că sunt! Se întâmplă-n lung și-n latul lumii, nu mă întreba cum știu, e inteligența celulară. Asta e calea. O cale. Nu zic eu că-i cea mai bună. Dar pentru noi așa se simte. Ne-am găsit aici pacea și liniștea. Chit că nici aici nu suntem complet feriți… Am fost jefuiți. Mai rău… Cineva a fost omorât. De-al nostru. Bande de hoți călători, am avut noroc că n-a fost mai grav. Am reușit să-i gonim cu arcuri, dar a fost prea târziu pentru cel care i-a văzut primul. Bine că nu erau înarmați, unii încă mai au arme! A fost un moment de cumpănă. Ne-a dat peste cap. Dar am decis să mai rămânem o vreme pe-aici… Până ne-or forța vremea sau oamenii să ne mutăm. 

Poate nu suntem suficient de ascunși. Prea aproape de oraș. De oameni cu sufletul împietrit. Mă gândesc des la ei… Poate într-o zi chemarea îi va elibera și pe ei, sau vom găsi o cale să conviețuim. De-asta am și vrut mai aproape de oraș, să nu rupem complet legătura, să nu ne izolăm, să încercăm să mai ajutăm din oamenii care se chinuie fizic sau sufletește, să le arătăm omenie în loc să continuăm violența. E greu, nu am găsit încă o soluție. Schimbările nu vin peste noapte, eu sunt deja bătrân, simt că moartea se apropie și mi-e încă teamă să-mi părăsesc oamenii. Se descurcă și fără mine… Dar am prins tare mult drag de ei, spuse Bunicul, cu ochii-nlăcrimați.

– Vă cunoșteați între voi?

– Doar câțiva. Femeia de care ți-am zis cu visul, ea n-a vrut să vină, a zis că-și strânge în zona ei oameni. S-a întâmplat asta în mai multe locuri, s-au adunat grupurile fiecare unde-a vrut, construindu-și temeliile ghidați de valorile cu care rezonau. Am rămas câțiva care ne cunoșteam, iar alții au venit pe parcurs, fie c-au visat sau că i-a adus o forță nevăzută, cum ești și tu.

– Eu…Nu știu dacă pot încă să fac acest pas.

– Ce te ține acolo?

– Cred că am rămas blocată într-o speranță absurdă că lucrurile se vor întoarce la… un normal. După ce atâta timp abia am așteptat să se destrame sistemul, acum cad des în nostalgie după fostele vremuri. Trăiesc de atâția ani în nesiguranță continuă și de-asta cred că mă agăț de ceva iluzie a stabilității. 

– Fii fără grijă, râul vieții curge tot înainte. Oricând vrei să vii, știi unde ne găsești. Te-ai potrivi de minune aici. 

Drumul înapoi către casă a fost ca un vis. Simțeam că m-am întors din altă dimensiune. Le-am spus prietenilor tot ce-am trăit și le-am ascultat reacțiile. Olivia aproape că nu m-a crezut, apoi a început să chiuie de bucurie. Vlad mi-a spus să mergem imediat acolo, că vrea și el. Sînziana, cu o față serioasă, ne-a informat că a avut și ea acest vis de patru ori în ultimul an și că s-a temut că o cheamă înapoi Pământul în el, că vine moartea.

*

Timp de un an, am vizitat Oamenii Pădurii cu prietenii mei destul de des. Ne plăcea să stăm pe-acolo, să dăm o mână de ajutor, să mâncăm împreună și să povestim. Treptat, deveneam parte din comunitate. Viața de acolo era lipsită de vechile conforturi, chiar și cele de bază oferite de casa de la Brașov, așa că și cea mai mică plăcere părea amplificată. Să mă trezesc o dată cu soarele. Să mă îmbăiez în pârâu. Să ascult ploaia din adăpostul peșterii. Mă relaxasem mult, îmi simțeam corpul mai viu ca oricând, fiecare bucățică din mine era acordată la ce e în jurul meu, mii de mici atenuțe care percepeau fiecare informație. 

Bunicul părea tot mai bătrân și lipsit de puteri. Avea atâtea povești, păreau ca niște basme desprinse din cărțile copilăriei lui, învățam despre spiritele pădurii, despre sensul omului pe pământ, despre frumusețea diversității care se împletește în unitate. Izvoare de înțelepciune din pământ și din ceruri ieșeau prin acest om sensibil și ancorat.  

Am asistat la moartea lui, parcă s-a sfârșit o eră. Ne-a atins pe toți, ne-a apropiat, am vrut să-i ținem memoria vie și a devenit și el parte din țesătura poveștilor, Bunicul din pădure care într-o bună zi va ghida un copil al viitorului spre o viață plină de iubire. 

Atunci am realizat, împreună cu familia mea de suflet, că e momentul să devenim și noi oameni ai pădurii.

 *

Au trecut mulți ani de atunci. S-au schimbat atâtea, că uneori mi-e și greu să-mi imaginez că a fost vreodată altfel. Am descoperit cu timpul că oamenii își formează comunități peste tot – prin pădure, pe munte, prin tot felul de locuri care încă mai pot susține viața. Stăm o vreme acolo, apoi suntem forțați să plecăm, fugind de incendii și căldură, urcând tot mai la înălțime. 

Nu știu ce s-a întâmplat cu cei din orașe. Încă mai am coșmaruri cu locurile copilăriei mele mistuite de flăcări, violență și război. Scenariile distopice care păreau odată inimaginabile s-au întâmplat, dacă nu chiar aici, atunci un pic mai încolo, peste granițele care nu mai înseamnă nimic. Greu am înțeles că formele vieții nu pot fi delimitate, că ele sunt fluide și neașteptate, vechi și noi, dincolo de orice definiție, categorisire, sau prejudecată. 

Am început să scriu povestea pădurii pentru că vreau să consemnez cumva, pentru ființele viitorului, experiențele noastre. Să surprind viața noastră de acum, într-o formă sau alta. Îmi vin în minte vorbele bunicului despre viu grai, însă cred în continuare în puterea scrisului, îmi doresc să fie loc și de el în viitor. Vreau să găsească cineva peste ani foile astea, să aibă o însemnătate. 

Deși trăiesc de atâția ani înconjurată de moarte, încă învăț să o accept. E atâta doliu în noi, de nu vom termina niciodată să jelim ce-a fost. Dar în miezul durerii e o iubire infinită pentru acest pământ, cu toate ființele sale. Asta ne ajută să continuăm. Pădurea ne reamintește, indiferent de circumstanțe, că suntem încă vii, ne ancorează în realitate, ne susține și ne ghidează, copii rătăcitori ai Terrei care își regăsesc Mama Primordială. Aici, acum, cu fiecare lacrimă, îmbrățișare, rugăciune, căutare, aici în pădure, construim o nouă lume.