Poem pentru arborii de lângă căminele studențești și blocurile în care am locuit cândva, pentru toate parcurile și pădurile prin care am trecut, pentru pădurile care se defrișează și parcurile care se taie și se ard*
în gând stau la parcul IOR cu protestatarii
acum aproape un deceniu
am scris o poezie despre arborile în întuneric,
despre frica mea de arborile noaptea,
despre sentimentul care mă cuprinde de când mă știu
când frunzele contopite cu cerul întunecat
mă privesc înapoi
și nu știu cine se uită,
de unde se uită,
câți, cum și de ce;
ochii mei omenești, fragili și slabi
nu au capacitatea de a distinge
unduirea de pene a păsărilor adormite pe crengi,
clătinatul mulțimii de frunze în coroane mult prea îndepărtate,
plapuma de materie neagră a cerului infinit.
foșnetul
mă ghidează,
mă înspăimântă
până îmi face pielea de găină
– chiar dacă găinilor probabil nu le e frică de copaci noaptea, –
mi-e frică de copaci,
de păduri,
de munți,
de mare
și mi-e greu pun frica în cuvinte logice:
da, știu că nu este nimic periculos între ramurile copacilor în parc la miezul nopții,
– într-un oraș tot ce pot fi periculos nu este între ramuri, dar asta e o altă poezie –
da, știu că este exotizată și mult prea romantizată așa perceputa „sălbăticiune” a pădurilor,
„animalele sălbatice”, viperele și urșii bruni care te așteaptă la oricare tufiș de zmeură
gata să sare în atac,
toate acestea nu sunt adevărate,
sunt pur și simplu fantezia Omului Vânător și Cuceritor al Lumii
răspândită în fiecare colțișor al caselor noastre.
frica mea este o uimire,
coroana copacilor în întuneric,
cunoscut și necunoscut, imposibil de pătruns,
o mulțime negru-auriu care se înalță ferm și plină de freamăt,
se uită la mine înapoi tremurând în milioane de frunze,
se uită și stă neclintită de sute de ani
aflată mereu într-un pericol iminent să fie distrusă de Omul Vânător și Cuceritor al Lumii.
se taie copaci în România și în lume la scară largă în fiecare secundă,
se defrișează păduri pentru lemn și pentru a face loc noilor mine de aur, de cărbune, de tot feluri de așa percepute „resurse,”
se ard parcuri cu tot cu arici, și veverițe, și păsări,
parcuri care stau în calea dezvoltării imobiliare,
pădurile care îmbogățesc firmele de prelucrare a lemnului
care nu se opresc,
zi și noapte iese fumul din burlan,
ce am face fără lemnul din casă, din pat și dulap, și scaune și mese, și din rafturi și cărți?
arborile noaptea în parcurile prin care trec totuși stă,
pădurea din spatele blocului stă,
și stă și se uită,
și se uită și stă,
stă stă stă,
arborile noaptea nasc lumea,
așa îmi imaginez,
iar pădurea se înalță acolo indiferent de frica-uimirea mea,
cu adăposturile sutelor de specii de păsări și insecte ascunse între frunze
care abia strălucesc la margini în lumina lunii sau a felinarelor;
îmi repet întrebarea: ce se mai ascunde în această licărire întunecată?
oricând ar putea să iese pene negre și ferme de sub omoplații mei dureroși,
să mă transform într-o cioară,
kraak kraak kraak
de pe o creangă,
kraak kraak kraak
de pe o creangă
aud în fiecare dimineață,
și noapte, și seară,
în interior și afară,
îi povestesc ciorii
și mă gândesc
la coroane,
la arbori,
la frică,
la pericol.
dispar odată
și sper să rămână copacii
care nu pot fi toți complet defrișate
*S-au făcut sugestii autoarei doar la nivelul frazeologiei, timpurilor verbale, unor forme reflexive și altele, cu scopul păstrării sensului originar intenționat. Nu s-au sugerat schimbări la nivelul acordului de gen și anumitor structuri frazeologice care păstrează vocea transgresivă la nivel de limbaj a autoarei
Redactare și corectură: Medeea Iancu