Poem pentru arborii…

Poem pentru arborii de lângă căminele studențești și blocurile în care am locuit cândva, pentru toate parcurile și pădurile prin care am trecut, pentru pădurile care se defrișează și parcurile care se taie și se ard* 

în gând stau la parcul IOR cu protestatarii 

acum aproape un deceniu 

am scris o poezie despre arborile în întuneric,

despre frica mea de arborile noaptea,

despre sentimentul care mă cuprinde de când mă știu

când frunzele contopite cu cerul întunecat

mă privesc înapoi

și nu știu cine se uită,

de unde se uită,

câți, cum și de ce;

ochii mei omenești, fragili și slabi

nu au capacitatea de a distinge

unduirea de pene a păsărilor adormite pe crengi,

clătinatul mulțimii de frunze în coroane mult prea îndepărtate,

plapuma de materie neagră a cerului infinit.

foșnetul 

mă ghidează,

mă înspăimântă

până îmi face pielea de găină

– chiar dacă găinilor probabil nu le e frică de copaci noaptea, –

mi-e frică de copaci,

de păduri,

de munți,

de mare

și mi-e greu pun frica în cuvinte logice:

da, știu că nu este nimic periculos între ramurile copacilor în parc la miezul nopții,

– într-un oraș tot ce pot fi periculos nu este între ramuri, dar asta e o altă poezie –

da, știu că este exotizată și mult prea romantizată așa perceputa „sălbăticiune” a pădurilor,

„animalele sălbatice”, viperele și urșii bruni care te așteaptă la oricare tufiș de zmeură

gata să sare în atac,

toate acestea nu sunt adevărate,

sunt pur și simplu fantezia Omului Vânător și Cuceritor al Lumii

răspândită în fiecare colțișor al caselor noastre. 

frica mea este o uimire, 

coroana copacilor în întuneric,

cunoscut și necunoscut, imposibil de pătruns, 

o mulțime negru-auriu care se înalță ferm și plină de freamăt,

se uită la mine înapoi tremurând în milioane de frunze, 

se uită și stă neclintită de sute de ani

aflată mereu într-un pericol iminent să fie distrusă de Omul Vânător și Cuceritor al Lumii.

se taie copaci în România și în lume la scară largă în fiecare secundă, 

se defrișează păduri pentru lemn și pentru a face loc noilor mine de aur, de cărbune, de tot feluri de așa percepute „resurse,”

se ard parcuri cu tot cu arici, și veverițe, și păsări,

parcuri care stau în calea dezvoltării imobiliare,

pădurile care îmbogățesc firmele de prelucrare a lemnului

care nu se opresc, 

zi și noapte iese fumul din burlan, 

ce am face fără lemnul din casă, din pat și dulap, și scaune și mese, și din rafturi și cărți?

arborile noaptea în parcurile prin care trec totuși stă,

pădurea din spatele blocului stă, 

și stă și se uită,

și se uită și stă, 

stă stă stă,

arborile noaptea nasc lumea, 

așa îmi imaginez,

iar pădurea se înalță acolo indiferent de frica-uimirea mea, 

cu adăposturile sutelor de specii de păsări și insecte ascunse între frunze 

care abia strălucesc la margini în lumina lunii sau a felinarelor;

îmi repet întrebarea: ce se mai ascunde în această licărire întunecată?

oricând ar putea să iese pene negre și ferme de sub omoplații mei dureroși, 

să mă transform într-o cioară, 

kraak kraak kraak

de pe o creangă, 

kraak kraak kraak

de pe o creangă 

aud în fiecare dimineață,

și noapte, și seară,

în interior și afară,

îi povestesc ciorii

și mă gândesc

la coroane,

la arbori,

la frică,

la pericol.

dispar odată

și sper să rămână copacii

care nu pot fi toți complet defrișate 

*S-au făcut sugestii autoarei doar la nivelul frazeologiei, timpurilor verbale, unor forme reflexive și altele, cu scopul păstrării sensului originar intenționat. Nu s-au sugerat schimbări la nivelul acordului de gen și anumitor structuri frazeologice care păstrează vocea transgresivă la nivel de limbaj a autoarei

Redactare și corectură: Medeea Iancu