Umbră pământului. Cartea Întâi

‘Te-nșeli, fătul meu, căci omul e făcut din opt părți și anume: carnea din pământ, oasele din piatră, sângele din mare, ochii din soare, suflarea din vânt, cugetul din nori, înțelepciunea din lume și prorocia din Duhul Sfânt.’ 

Păscălitoriul, 1883 

Cartea Întâi 

1. Capitol în care cititorii te cunosc 

Balconul e mic, probabil cel mai mic loc în care ai fumat vreodată. Nu, de fapt odată ai fost la Paris și camera de hotel avea un astfel de balcon, doar că descoperit. Cu toate astea, nu te-ai obișnuit cu noul apartament și ești plină de vânătăi pe mâini și pe picioare după toate încercările de a evita, fără succes, colțuri de mobilă. Simți că ai crescut brusc, de pe-o zi pe alta, din casa în care ați locuit amândoi, unde erai mică, în garsoniera microscopică a unui bloc de vis-a-vis de Lidl în care noaptea apar camioane cu marfă din Polonia. Mocheta asta urâtă de pe balcon trebuie să dispară, îți zici, stingând a treia țigaretă, dar n-are să dispară degrabă. În cameră ai un pat, o oglindă decentă și un birou lipit de perete cu rafturi îndesate de volume de poezii, reviste, romane, hărți din călătoriile recente și pachetul de cărți de tarot. Apoi mai e bucătăria, exact așa cum îți place: fără loc de învârtit oale și cratițe cum făcea maică-ta. Nu-ți place să gătești, deși ai crescut într-o casă nu cu una, ci cu trei bucătării. Singurul lucru de care ți-e dor la casa părinților e grădina. Pe la nouă sau zece ani aveai obiceiul bizar de a ieși afară printre buruieni după ce se întuneca, să privești stelele când era senin. Acolo ai văzut pentru prima oară pe cer o navă extraterestră-vapor și de-atunci crezi că ți s-au schimbat complet visele. N-ai mai visat că-ți picau dinții ori că ieșeai pe stradă în papuci de casă sau că pluteai deasupra străzilor prin cartier. În schimb, ai început să visezi personaje bizare ca într-o carte pentru copii cu ilustrații despre deep time, cu milioane de ani înainte. Aici o să visez bine, îți spui. Nu ești sigură de cum o să se potrivească patul cu trupul tău, deși în Feng Shui patul reprezintă omul, trebuie doar să-i găsești poziția așa că începi să-ți imaginezi: o pernă galbenă pe colțul drept, o pătură gri pentru când ți-e frig la picioare; planșa imensă cu arborele genealogic orientată în altă parte decât spre ieșire, așa cum nici patul nu trebuie să fie în dreptul ușii, pentru că asta e poziția mortului și trebuie neapărat evitată dacă vrei să ai energie bună în dormitor. O să fie o viață nouă. O să fie o viață nouă. Ți-ai spus asta de câteva ori de-a lungul vieții. Ultima oară – când o fostă iubită tocmai se despărțise de tine. Era o tipă onestă, cu mult bun simț. Îți scrisese chiar și un fel de scrisoare de rămas bun, în care îți spunea că te iubește și că ești o ființă cu totul și cu totul specială. Te scuturi de amintire și te gândești brusc la atelierul de tâmplărie pe care l-ai închiriat de câteva luni în orașul ăsta în care te-ai mutat a treia oară, dintr-o chirie în alta. Ai pus un anunț că îți cauți colegă de lucru, chiria e scumpă. Așa ai găsit-o pe Faustine și nu te simți singură. Și acum ce fac? Te surprinzi șoptind și ți se pare amuzant. Un fir de păr se lipește de mâna în care ții bricheta. Studiezi atentă balconul cu mocheta lui urâtă și rafturile improvizate, perdeaua veche, inutilă. Cine și de ce și-ar pune două perdele paralele, una la geamul camerei și una la geamul balconului, efectiv? Ți-e foame, dar nu vrei să mănânci. Nu din cauza locului, dar pentru tine mâncatul e ceva social. Ai nevoie de cineva cu care să împarți un prânz. Singură n-are niciun sens. Auzi soneria interfonului și, pentru o clipă, ți se pare că ți-ai imaginat sunetul. Nu se oprește, te deplasezi tiptil până la ușă și răspunzi. 

– Ăă, Marcela? Mona? 

– Ați sunat la 19. 

– Da, da, domnișoară! Sunt Maria de la parter. Puteți veni până jos, dacă vă rog? – Ă, sigur, cobor imediat. 

– Vă aștept!

2. Capitol în care visezi că e 10:39, sfârșitul lui august, 1942 

După ce se zbătu cu îndîrjire o bună bucată de timp pe buturuga însângerată, găina fără cap trecuse în neființă. Trupul cald părea mai degrabă un mic animal de pluș ținut în brațe cu drag și nostalgie, ca un obiect sentimental, valoros, din adolescență. Pielea zbârcită și plină de bătături a mîinilor ce țineau pasărea contrasta în mod bizar cu penajul viu, colorat. Ana avea 34 de ani și nu era prima oară când sacrifica o găină. Prima dată când a făcut-o avea vreo 12. Rămăsese orfană la doi ani, iar un unchi din partea tatălui o luase, cu tot cu frate, în adopție. La începutul secolului, Ana a plecat dintr-un sat uitat de lume din Sălaj până undeva în Muntenia, în vechiul regat, ca servitoare în casa unei familii germane. Acolo a învățat tot ce știa, cum să coacă cea mai bună pâine, cum să aleagă ciuperci, cum să condimenteze mâncărurile: scăiuț, lucernă, ierburi și toate verzele uitate. Întoarsă acasă la 18 ani și măritată devreme, dimineața gătea mămăligă cu lapte și brânză; de sărbători, rață pe varză; de post, iarna, mămăligă cu moare, iar în restul anului, un cartof copt cu sare și un pic de ceapă. Avea un scaun mic de tot cu o adâncitură sculptată în șezut în care îi punea boabe de fasole fiartă Mariei, fiicei mijlocii. Era 10:39, sfârșitul lunii august, 1942. Avea cinci copii după care alerga zi de zi, în timp ce Mihai mergea la muncă pe la casele oamenilor. Era tâmplar. Uneori lucra pe nimic sau pe un deț de țuică și o bucată de pâine. Ana prinse găina cu ambele mâini, o așeză delicat pe masa de lucru și începu să-i smulgă penele. Apoi în zece pași ajunse la fântâna din curte, de unde scoase o găleată cu apă. Își văzu reflexia în adâncimea fântânii și scuipă în sân. Auzise de la săteni că, în mai multe locuri, au apărut fântâni în care locuiau diavoli. Mulți dintre vecinii ei au și curățat fântâni prin sat. Odată au scos toată apa dintr-una și au văzut înăuntru un călugăr şezând şi citind dintr-o carte. Oamenii s-au speriat şi au fugit de la faţa locului, apoi au revenit şi au astupat-o. Se întâmpla în anul în care, sub comandamentul german, armata țării participa la bătăliile de la Stalingrad. Și în timp ce ea se ocupa cu pregătirea prânzului, Sana încerca să scape din mâinile unor bărbați undeva în Budapesta, unde printre soldați se afla și Gusti, soțul ei.

Zbieră scurt și ascuțit, cât să atragă atenția oamenilor din jur, dar nu destul încât să-i sară cineva în ajutor. Pumnul strâns ținea cartea poștală ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, deși era clar pentru toată lumea: jandarmul a pus-o la pământ, încercând să-i spună că nu e niciun soldat acolo, că toți au plecat deja, că e război și e periculos pentru femei să călătorească singure. Nu înțelegea nimic, maghiara pentru ea era doar o melodie într-o limbă străină – îi erau familiare sunetele, venea din Ardeal, dar nu știa să vorbească limba. Voia doar să-l găsească, să-l găsească cu orice preț, chiar dacă orice preț însemna să cadă în genunchi. Nu trecuseră nici două ore de când coborâse din tren după 14 ore de mers până la Budapesta. Toată oboseala adunată în sacoșa de rafie s-a cuibărit lângă rochia de noapte, bucata de slănină în ziar și jumătatea de pâine. Cu coada ochiului observă un grup de bărbați în uniforme fumând la colțul străzii și, parcă luată pe sus, se smulse din mâinile jandarmului cu o forță pe care n-a avut-o niciodată. L-a văzut. Era acolo. 

– Augustineee! Tu ești, tu ești! Gusti! 

Nu-i răspunse, dar ieși din mulțime alergând spre ea. În capul ei se deschise o fântână adâncă, seacă, și singura consolare era că acum îl vede. Nu i-a uitat numele, corpul, ochii abia căprui. Deși nu erau obișnuiți să se atingă, se lipi de pieptul lui și simți în același timp că se sufocă. 

– Cum îs copiii? Mere fata la școală? Cu cine i-ai lăsat? 

– Cu cine să-i lăs, cu muma bătrână. Doară nu le-a fi dor de mine, le face mămăligă cu lapte dimineața, nu-ți face tu probleme. Vă dă de mâncare aici? Unde mereți? Ți-am adus niște slănină să pui cu tine. 

– Ne duce la ruși, du-te acasă, că nu-i de umblat pă drumuri amu, îi război. 

Gusti știa și rusă, și maghiară. Începu să vorbescă cu unul din bărbați în timp ce Sana scormonea pe fundul sacoșei după ziarul uns. Când își scoase mâna cu tot cu slănină, ochii îi căzură direct pe o frază pe care-o citi în gând: de tot ce ți-e cunoscut în lume, încât vei crede că nu mai exiști. Fântâna imaginară se umplu cu memoria recentă, așa că era înapoi în tren, înainte să ajungă la Budapesta. Interiorul era la fel de incomod precum visele în care obiectele din jur se transformă în obiecte periculoase: banchete înguste de lemn, pătate, unse ori de-a dreptul murdare, se întindeau ca un val maro de-a lungul și de-a latul vagonului. Mirosea acru și a fum. Era toamnă, dar încă nu o toamnă adâncă, ci una abia începută, în care vara își întindea umbra peste vegetația proaspăt uscată. Sana își făcu loc cu grijă printre oameni și bagaje, cu gândul să ajungă la toaletă, iar când ajunse, într-un final, trase aer în piept și intră.

3. Continuarea primului capitol 

Deschizi ochii; nu recunoști nimic, dar, pe măsură ce te obișnuiești cu neonul verde, îți dai seama că tocmai ai avut un atac de panică. Începi să respiri controlat, numărând până la 8, imaginându-ți pătrate în pătrate și cercuri pe care le desenezi cu limba pe cerul gurii. Te simți blocată, prinsă într-o cutie în care poți să faci totul, mai puțin să trăiești. Te cheamă M, ai 34 de ani și te-ai mutat într-o țară străină de ceva timp. Ești în baia unei cafenele din centrul unui oraș de provincie unde ai venit să-ți planifici săptămâna, deci e luni. Îți amintești că ai stabilit o întâlnire cu Faustine și e timpul să pleci, așa că ieși pe vârfuri din baie, cauți masa la care ți-ai lăsat lucrurile, împachetezi laptopul și cobori treptele. Afară încerci să distingi aromele primare, secundare și terțiare ale aerului din oraș, învârtind un pahar-fantomă în fața ochilor: miroase a salcâm în spatele blocului, dar nu aici, ci acasă. Câteva minute mai târziu, pe strada cu atelierul, Faustine fumează cu ochii fixați pe telefonul din mâna dreaptă. Poartă un palton în carouri, pantaloni crem strânși la glezne cu câte-o fundiță roz, o fustă scurtă din tartan potrivită deasupra lor și un fular supradimensionat, albastru, care îi acoperă capul mic cu păr tuns scurt. Uneori te simți stânjenită în preajma ei, mai ales când e frig, pentru că nu știi să te îmbraci de iarnă și să faci layering așa cum ar trebui. Combinațiile tale arată caraghios în prezența ei, dar te-ai obișnuit deja cu asta și îți place să fii autoironică. 

– Eram gata să plec! 

– Abia am reușit să ies din casă. Am avut treabă cu un pachet misterios. Ai intrat? 

Spunând asta, îți dai seama că nu avea cum să intre, ea și-a pierdut cheile și tu ai ultima pereche. Cauți prin geantă o vreme fără să te grăbești, în timp ce Faustine termină de fumat. Ușa se deschide greu și în fața voastră atelierul se umple de lumină și aer rece. Zăbovești puțin la intrare, cu ochii închiși, cu gândul la cum potrivești piesele din pachet și cum din mâinile tale se naște încă un obiect. Care e povestea lui? Îți privești mâinile și spui cu voce tare că ar trebui să te dai cu cremă de mâini mai des, acum că ai peste 30. Faustine râde. Se plimbă dintr-un colț în altul al atelierului, inspectând lucrări pe care amândouă le-ați lăsat cândva neterminate. Aruncă un ochi în căsuța poștală. 

– Nimic interesant. Vrei să bem o cafea? 

– Vreau să-ți arăt ceva. Propun să bem cafeaua la mine. Ce zici? 

Nu ești sigură că va accepta și nici nu-ți poți explica ce te apucase dintr-o dată, de ce ai invitat-o la tine, dar ai nevoie să arăți cuiva pachetul, să te asiguri că nu ți l-ai imaginat. În plus, dacă există cineva, dintre toți oamenii pe care îi cunoști, priceput la cele mai ciudate obiecte, atunci asta e Faustine. Porniți spre apartamentul tău, iar când ajungeți în fața blocului, amețești ușor, ca și când ai fi urcat deja cele patru etaje. Îți aduci aminte cu greu codul de la intrare. Urcați împreună, comentând scurt despre fiecare preș din fața fiecărei uși, iar când ochii vi se intersectează, simți o energie încărcată între voi. Cuvântul ți se plimbă prin gură și te abții să-l pronunți în gând, așa că din momentul în care încui ușa pe dinăuntru, nu te mai poți gândi la ce-ar trebui să spui. Pachetul nu mai e în mintea ta. În schimb, e în mijlocul camerei, desfăcut, înconjurat de hârtii de diferite forme și mărimi, în mod dramatic pus în scenă, iar Faustine se uită la el curioasă. 

– Ce e înăuntru? 

– A, da, despre asta voiam să-ți zic, mă rog, să-ți arăt. L-am primit ieri, habar n-am de la cine. Pun de cafea, uită-te în cutie. 

După ce sunetul râșniței se oprește și face spațiu între voi, vocea ei se aude până în bucătărie. 

– Ai citit scrisoarea? 

Nu auzi bine, continui să pregătești un filtru pentru cafea. De dincolo se aude iar vocea ei, de data asta pe un ton mult mai serios. 

– E un plic aici, bănuiesc că e o scrisoare. Ai citit-o?

– Un plic!? Unde? 

Caști și te simți copleșită de oboseală, stare pe care o ai la sfârșitul unui weekend în care nu faci nimic decât să te masturbezi și să mănânci, sau să te uiți la filme și să fumezi, sau toate astea pe rând, ceea ce e destul de obositor până la urmă. Mai caști odată când ajungi lângă Faustine și a treia oară încerci să te abții fără succes. Faustine se ridică în picioare cu scrisoarea în mâini, privind-o insistent. Se uită la tine, se uită la plic și caută un loc unde să se așeze confortabil în cameră. Începe să râdă în hohote. Zâmbești confuză, dar corpul tău e sigur pe el. De fapt, n-a fost niciodată mai sigur și efectiv se mișcă fără să vrei. Mâna stângă îți traversează pieptul și îi atinge fața în timp ce te apropii cu gura de ea. Pentru câteva secunde, ea continuă să râdă, apoi se oprește brusc, de parcă s-ar fi oprit și timpul. Nu vrea să respingă sărutul, așa cum n-ar fi vrut să piardă ultimul autobuz spre casă. Amândouă știți că scrisoarea mai are de așteptat, pentru că, pe de-o parte, tu n-ai mai fost atât de intimă cu nimeni de aproape un an, iar colega te place de mult, dar crezuse că ești hetero. Tu nu vorbești despre asta decât dacă ești întrebată. Iar Faustine nu te-a întrebat niciodată. 

– Știi, mi-a dat cineva în cărți odată, se grăbește ea să spună ca să taie cumva tăcerea încărcată dintre voi. Mi-a căzut Roata Norocului de câteva ori, și o carte în care ghicitoarea vedea că voi fi împreună cu cineva care… dar o să râzi! 

-Nu, sunt curioasă! Cineva care? Și, spunând asta, te ridici să aduci din bucătărie două cești pline ochi de cafea. 

-Cineva care știe să cânte la un instrument de suflat. 

Nu știu chiar să cânt la trompetă, te gândești fără să rostești asta cu voce tare, dar știu să suflu în ea. Trompeta era un cadou de la un fost iubit, e adevărat că te impresionase spontaneitatea lui când venea vorba de cadouri, dar nu ți-ai dat silința niciodată să înveți mai mult decât elemente de bază: cum să ții buzele, cât de tare să sufli, cum să faci exerciții în oglindă. Faustine te privește distrată în timp ce încerci să-ți răcești puțin cafeaua înainte să bei, suflând deasupra aburilor.

-Tu cânți la vreun instrument? Ar fi culmea să ai mai multe talente, hai, zi-mi că nu! Nu te cred, orice mi-ai răspunde. 

Îți vine să râzi și abia te poți abține să nu izbucnești în hohote, înainte să spui că ai, defapt, o trompetă. 

-Și nu, nu știu să cânt la ea, dar pot să suflu un fel de melodie. 

Scrisoarea e destul de aproape încât să poată fi trasă cu piciorul de către Faustine, dar se ridică și o ia în palme atentă, cu cea mai mare grijă. Îți întinde plicul, iar tu încerci să te dezmeticești și să treci dintr-un gând în altul, ca și când ai deschide sertarele vechi din bucătăria bunicilor. Când erai mică, făceai asta în mod regulat, de fiecare dată când mergeai în vizită. Era, probabil, singura rutină din viața ta și era poate mai mult decât atât. Un ritual spiritual, un spi-ritual în care erai o spirală înainte și după timp, înăuntrul și în afara spațiului, sub și peste sine. Era o formă de terapie. Pe rând, deschideai câte un sertar lung și îngust și te apropiai cu fața de el. Mai întâi miroseai scurt cutia de lemn încărcată cu mărunțișuri, ca un câine, apoi îți treceai degetele pe suprafața lor semi-fantastică, pentru că de multe ori ți se părea că nu există. Abia după ce lăsai obiectele să se acomodeze cu lumina zilei, începeai să scoți pe rând chestii care ți se păreau interesante. Acum erai din nou în fața unuia din acele sertare. Pui scrisoarea pe pat între tine și ea și privești spre balcon. Îți vine să-i spui hai să fumăm o țigară, dar nu prea ai chef, așa că deschizi plicul. Citești cu voce tare: 

Mulți ani după ce eu nu voi mai fi, cineva îți va spune că ai trăsăturile mele. Că nasul, ochii și fruntea ni se aseamănă. Va fi prima dată când îi vei arăta o poză cu mine și nu va ști povestea mea. Vei fi atât de departe de tot ce ți-e cunoscut în lume, încât vei crede că nu mai exiști. Exiști în continuare, și, dacă nu mă crezi, ești aici de mai mult timp decât îți imaginezi. Pentru că eu sînt tu, iar eu am încetat din viață în 1881.              G.

🖊️🖊️🖊️

Textul face parte din proiectul literar Umbră pământului, proiect în care îmi propun să explorez dinamica dintre limbaj, identitate și traumă intergenerațională printr-un realism magic al rememorării și al reconceptualizării poveștilor (femeilor) din familia mea.

🖊️🖊️🖊️

Parte din open-call 2024. Curatoriere & editare de Maria Martelli. Corectură de corin.