Ce vede Nico în curte

Cu pasul hotărât, privirea în asfalt și ușor încruntatx, Lori se întorcea de la școală. După atâta timp, tot nu găsise obiectul potrivit, și știa că trebuia să ia curând o decizie ca să aibă destul timp să lucreze la proiect. Nu îi plăcea să se grăbească, odată ce îi venea o idee, voia să o poarte înăuntrul său, să o lase să crească. Acum o lună, la ședința la care stabiliseră împreună cu profesorx cum urma să decurgă următorul semestru, Lori fusese printre cex care susținuseră din prima proiectul –  fiecare urma să aleagă un obiect de la care să poată porni mici cercetări care să reunească mai multe materii. Dar acum, când chiar trebuia să se apuce de lucru, îl chinuia presiunea. De fiecare dată când credea că a găsit un obiect, se entuziasma pentru câteva clipe, apoi îi veneau în minte tot felul de obstacole de care s-ar fi putut lovi și simțea că nu mai reușește să tragă suficient aer în piept. 

Cum ajung acasă, îmi iau gândul de la proiect, și-a propus Lori. Oricum, azi avea altele pe cap. Nico avea tură la grădina blocului și îl invitase din nou să o ajute, după aproape un an în care nu îl mai chemase. Încercase să îl învețe să grădinărească de când era mai mic. Lori o mai însoțise de câteva ori, parcă săpase gropi mici pentru semințe, dar nu înțelesese ce ar trebui să fie atât de plăcut la grădinărit. Pe deasupra, i se părea copleșitor să rețină cum trebuie îngrijită fiecare plantă. Știa că dacă și-ar fi dorit, ar fi fost mereu binevenitx să i se alăture, chiar dacă Nico nu îl mai anunța de fiecare dată când avea tură. Nu-și dădea seama ce era diferit de data asta, dar se simțea responsabil. Desigur, nu l-ar fi obligat nimeni să ia ture de grădinărit, Lori prefera oricând să dea cu mopul pe scară sau să țină minuta la ședințele de bloc. Dar urma ziua lui Nico, și anul acesta Lori voia să îi demonstreze cu adevărat cât de mult ține la el. Pentru că îl știa de o veșnicie, avusese și impresia că îl cunoaște bine, dar recent se întrebase dacă o cunoaște cu adevărat. Cu siguranță știa multe despre Nico, auzise povești și de la Nico însăși, și de la prietenx săi, dar nu destule povești încât să cuprindă o viață de 67 de ani. Era genul de persoană care povestea cum stăteau lucrurile pe vremuri și trezea astfel în Lori un disconfort provocat de un vag sentiment de vină care făcea multe momente plăcute să se risipească. Gândindu-se la Nico, și-a adus aminte cât de tare l-au impresionat poveștile de când mergea el la școală, parcă prin 2005, și și-a zis că ar fi ales oricând să se chinuie puțin să aleagă un obiect decât să-i zică mereu cineva ce să facă. De data asta chiar l-a făcut să se simtă mai bine. 

L-a zărit pe Nico de la distanță, printre tufele de bujori din care mai tăia câte un capăt ofilit. Primăvara grădinărea într-o pereche largă de blugi până la genunchi și un tricou cu mânecă lungă cu floricele roz, ca de pijama. Cu părul prins la spate i se vedea clar tenul brăzdat de riduri de la trecerea timpului și de pistrui și alunițe după toți acești ani în care soarele îi arsese fața. Își mișca mâinile agil și meticulos, nicio secundă prea repede sau prea încet, ușor încruntat. Doar că în privirea lui Nico puteai observa sclipirea unei mari emoții chiar și atunci când se încrunta. Lori a încercat să îi facă cu mâna, dar nici vorbă să-l zărească, normal că nici vorbă să-l zărească. A rămas în capătul aleii, încercând să deslușească după ce reguli lucra Nico, dar oricât de atent ar fi privit tot i se părea aleatoriu totul. Abia când s-a apropiat la câțiva metri i-a auzit Nico pașii, și-a ridicat ochii pentru câteva clipe, l-a salutat pe fugă și a dat să-și continue treaba. Lori a rămas pe alee cu mâinile la spate, ridicându-și ochii spre cer din când în când și tot schimbându-și greutatea de pe un picior pe altul, neștiind cum să-i spună că rămâne și el să grădinărească. Nu se așteptase să se emoționeze așa tare. Simțea că asistă la o scenă mult prea intimă încât să aibă permisiunea să asiste la ea. Îl deznădăjduise faptul că Nico presupusese că nu rămâne. Nico, care tot nu băgase de seamă că Lori nu intrase încă în scara blocului. Nu avea de ales decât să se pună pe picioare și să-i zică:

-Azi rămân și eu la grădinărit.

-Bine, a șoptit Nico, zâmbind ușor. Nu urci să-ți lași ghiozdanul?

-N-am chef.

Apoi, de parcă abia s-a dezmeticit:

-Rămâi, ce mă bucur că rămâi!, și sări de două ori și își scutură mâinile, ca de fiecare dată când era foarte fericitx sau entuziasmatx. Te-ai gândi ce ai vrea să faci?

-Păi, nu prea știu ce e de făcut.

-Hai să-ți arăt plantele și îți explic.

-Nico, stai… Cred că ar fi puțin cam copleșitor pentru mine. Nu vrei să-mi dai tu ceva de făcut? Și mă prind eu pe parcurs.

-Ai dreptate, câteodată uit că și eu am învățat mai degrabă din mers. Ți-am mai zis că nu am grădinărit deloc până la 26 de ani? Abia eram în stare să țin în viață două plante de apartament.

-Mi-ai povestit. Dar nici nu ai fi avut unde să grădinărești, parcă, nu?

-Ar fi fost 1-2 locuri, le zicea „grădini comunitare”. Erau atât de speciale încât aveam un nume pentru ele. 

-Una-două în tot orașul?

-Una-două în tot orașul. Dar pe atunci lucram atât de mult, eram plecat de acasă de dimineața până seara. Și grădinile erau destul de departe de casă. În starea în care eram atunci, m-ar fi doborât. 

Nico îl rugă pe Lori să aducă țărușii din magazie. Plăntuțele de roșii creșteau din ce în ce mai înalte și aveau nevoie de sprijin. Îi explică cât de adânc să înfigă țărușii în pământ și cam la ce înălțime să lege tulpinile. Lori pricepu din prima. Mai făcu un drum până la magazie, găsi o foarfecă și niște cârpe vechi. Se așeză pe băncuța albastră din lemn de lângă bloc, tăie mai multe fâșii de material și se apucă să lege bujorii de țăruși. În timpul ăsta, Nico amesteca în compost. 

-Curând vom planta liliac, trebuie să ne pregătim. 

Lori era atât de absorbit de sarcina sa, încât nici nu observase că începuseră să-i amorțească picioarele. Și-a luat o pauză ca să facă câțiva pași. În părul din stânga se adunaseră vreo zece vrăbiuțe care nu stăteau locului, tot dădeau târcoale și zburau de pe o creangă pe alta. Un șir de furnici traversa aleea. Lori le-a urmărit cu privirea până la mușuroi și le-a fixat îndelungat, până s-au defocalizat și deodată pământul a început să vibreze de mișcarea tuturor ființelor care fremătau printre frunze, de zici că lui i-ar fi tremurat ochii. Clipi de mai multe ori. Fix atunci îl strigă Nico:

-Lori, ce zici, mai ai mult?

-Nu chiar, vreo douăzeci de minute.

-Bine, atunci mă grăbesc și eu. Rămâi după la mine să bem o limonadă?

-Sigur, rămân.

– Ce bine!

Apoi, câteva secunde mai târziu:

-Să știi că faci o treabă foarte bună!

Și-au terminat treaba în liniște. Ușor, ușor și-au dus ustensilele înapoi în magazie, s-au oprit cu fața în direcția din care adia o briză tandră, Lori și-a luat rucsacul în spate și au urcat până la etajul patru. La etajul doi s-au oprit pentru câteva secunde și au tras cu urechea.

– E clar, sunt Vasi și Geo în vizită la Teo și Adi!

Îi recunoșteau după râsete.

Teo, care fusese crescutx de Nico, Vasi și Geo, era unul din părinții biologici ai lui Lori. Celălalt locuia în aceeași scară, la parter, a doua ușă pe dreapta, dar săptămâna asta era plecatx la una din partenerx săx. Cu ea prefera Lori să stea din octombrie până în martie. Din aprilie până în septembrie, locuia cu Teo și Adi, o dragx prietenx de-a lui Teo. Iar pe parcursul întregului an mai mergea să doarmă la Nico, Vasi și Geo. În fine, dacă se mai supăra pe unx din ex, nu mai respecta acest tabiet. Măcar câteva zile avea nevoie de spațiu. Una peste alta, îngrijitorx săx erau destul de grozavx.

S-a descălțat și s-a trântit pe canapeaua din hol. Chiar obosise mai mult decât își dăduse seama inițial. Imediat ce se întorcea acasă, avea să facă un duș.

-Fac un duș mai întâi, bine? E limonadă gata pregătită în frigider, poți să-ți iei dacă vrei.   

Lori mai zăbovi puțin întinsx pe spate cu ochii în tavan, apoi își luă paharul lui preferat, din sticlă verde transparentă. Limonada îi îngheța mâinile. Pe pereții paharului se prelungea condens, așa că se întoarse în bucătărie să aducă un suport. Se părea că Nico sau Vasi sau Geo le schimbase locul, pentru că nu era niciunul în sertarul de sus. Cotrobăi și în sertarul de jos, în dulapul de sub chiuvetă, și într-un sfârșit pe rafturile de deasupra blatului. La un moment dat renunță la căutare, dar privirea îi aluneca în continuare tot pe pereți. Erau plini de afișe de la proteste, festivaluri, petreceri și diverse alte acțiuni pe care le organizaseră Nico, Vasi, Geo și prietenx lor, unele vechi de peste 40 de ani. Aflase povestea tuturor de-a lungul anilor și lui Lori îi plăcea să și-i imagineze pe îngrijitorx săx acolo, în mijlocul acțiunii. Dar totul se schimbase atât de mult în ultimii 40 de ani, încât avea senzația că nu înțelege încă totul, motiv pentru care imaginația sa își atingea, câteodată, limitele. 

Lori reveni în prezent și constată că, pierdutx în gânduri, se oprise asupra unei fotografii mici și ușor decolorate cu Nico, Vasi și Lu pe balcon. Pe Lu nu o văzuse decât de trei ori în toată viața sa, când mai venise în vizită în oraș. Oricât ar fi încercat Nico, Vasi, Geo și Lu, Lu a decis că e mai bine pentru ea să locuiască în altă comunitate. În jumătatea din stânga a pozei se vedea foarte bine și curtea din spatele blocului, fix unde era acum grădina. În fine, Lori îi zicea curte pentru că nu găsea alt cuvânt, dar nu arăta deloc precum curțile pe care le știa el. Plante erau doar pe o fâșie lată de maxim un metru de-a lungul scării, în rest era plin de asfalt, doar de asfalt. Curtea dădea într-o stradă mărginită de garaje, și pe lângă garaje tot mai erau mașini parcate. Patru vecine stăteau pe băncuța de la scara de lângă, doi copii mergeau cu rolele ținându-se de mână. Până acum nu privise această fotografie cu aceeași atenție întocmai pentru că i se părea urâtă. Îl punea față în față cu o lume la care suporta să se gândească, dar de care nu voia și nu îndrăznea să se apropie. Dacă oamenii chiar își petreceau după-amiezile acolo, înseamnă că nici restul orașului nu arăta cu mult mai bine. Vasi se uita în jos la oamenii din curte, Lu se uita afectuos la Vasi, iar după poziția corpului părea că și Nico tocmai se uitase la curte, dar în poză privea în sus. Pentru prima oară, Lori recunoștea în ochii săi aceeași emoție, sclipirea unei mari emoții, pe care o observase și azi în grădină. 

Luă poza și se uită pe spate. Încă se distingea o urmă ușoară de creion, doar anul era notat: 2024. Lori încercă să își aducă aminte din lecțiile despre trecut, prezent și viitor de la școală ce se întâmplase prin anul 2024. Desigur, se gândi imediat la genocidul comis de statul Israel asupra palestinienxlor și se cutremură. Îl trecu un fior, își scutură tot corpul și își mai aminti: trecuseră abia 5 ani de când izbucnise o pandemie. Animalele umane încă mâncau animale non-umane. Oamenii erau alungați din locuințele lor. Se apropiau de punctul acut al crizei globale. Ținea minte că Nico îi povestise în treacăt cum era să dispară grădina din spatele blocurilor, așa micuță cum era pe atunci, pentru că folosea apă în mod „non-esențial”. Trebuie să fi fost tot prin 2024, când s-au temut și ex că vor fi datx afară din apartament. Și nimeni din apartamentele vecine nu s-ar fi opus! 

Apoi calculă rapid: 35 de ani de la instaurarea capitalismului în țara din care fuseseră. O mare speranță care se nărui imediat, și oamenii tot mai țineau cu dinții de ea. Lui Lori i se părea aproape incredibil că oamenii au putut crede, pe atunci, așa ceva: că nu toată lumea merită hrană, adăpost, îngrijiri medicale, educație, că trebuie să te ridici pe propriile forțe, că munca va fi răsplătită în mod corect, când totul demonstra exact opusul și bogații deveneau din ce în ce mai bogați. Iar cine contrazicea toate astea primea una din cele mai mari jigniri de pe vremuri: „comunist”. Și lui Nico, Vasi și Geo li se zisese: „comuniștilor”! Comunismul apărea mult mai vag în capul său. Nici nu cunoștea pe cineva care să fi avut mai mult de 10 ani în 1989. Auzise că era sărăcie: n-a fost și după 1989? Auzise că oamenii erau persecutați pentru ideile lor politice – n-a fost și Geo arestatx și interogatx când protestase împotriva genocidului? Și-a propus să le mai pună întrebări la un moment dat, să se mai lămurească. 

Nu locuiau ex într-un cartier construit în comunism? Nico mai spunea când devenea nostalgicx: „Ce bine că nu ne-am mutat atunci în cartierul ăla nou!”. Care a trebuit reamenajat masiv ca să devină locuibil, cam pe când era Teo de vârsta lui Lori.

Trecut, prezent și viitor! Normal că Lori se uita la poză și vedea asfaltul și garajele. Nico ce vedea când se uita la curte? Poate mult spațiu, locul de joacă care fusese acolo înainte să facă locuri de parcare. Vedea băncuța pe care se strângeau vecinele. Aleile întortocheate. Vedea intenția cu care fuseseră construite blocurile, să asigure locuințe pentru totx, și ceea ce ar putea deveni, poate ceva asemănător cu ceea ce au și devenit. Nico știa să-și canalizeze speranța. Lui Lori îi veni o idee.

Au petrecut o după-amiază liniștită. Lori i-a povestit ce au mai făcut la școală, Nico i-a explicat ce rețetă a mai improvizat. Au râs, au tăcut, s-au ținut de mână. Erau amândox mai calmx decât de obicei.

Când să plece, Lori a adus poza din bucătărie.

-Pot să o iau poimâine la școală pentru proiect? O să am grijă de ea.

Nico fu de acord. Lori o puse bine în ghiozdan, se încălță, dădu să plece. Se opri în ușă, ezită, mai trebuia să întrebe ceva.

-Nico, tu când mai ai tură la grădină?     

🖊️🖊️🖊️

Parte din open-call 2024. Curatoriere & editare de Maria Martelli. Corectură de corin.