Cine iubește și lasă

[INTRO]

Într-o țară îngropată în huma uitării, nu mulți sunt în stare să vadă ce se ascunde în negura istoriei. De asta suntem noi aici: să aflăm ce a fost ignorat și să înviem ceea ce s-a vrut îngropat. Noi suntem Ciuleandra, cele care vom dezgoli mitul din istorie și vom juca pe tot praful ce s-a așezat peste pământul tradiției. Prin drumuri de foc și fum, Ciuleandra este echipa ce descoperă mituri îngropate și mistere nerezolvate ale tradiției românești. Alături de Ileana Călimară, a cărei voce întoarce povești și le preschimbă în șoapte și Sânziana Dafin, ce editează ale noastre explorări în necunoscut, vă prezentăm cel mai nou episod al podcastului Cine iubește și lasă.

Veți asculta episodul 8 din sezonul 2.

[INTRO: muzică – ultimele treizeci de secunde de instrumental din melodia Ciuleandra]

ILEANA (voce cântată): Spune-mi, dragă Sânzi, unde suntem?

SÂNZIANA (se aude cum își dă ochii peste cap): Satul Gugunari.

ILEANA: Și ce se întâmplă aici oare?

SÂNZIANA: Vom investiga evenimente, ca de obicei. O adevărată echipă a misterelor din Masivul Godeanu.

ILEANA: Sânziana este mai rușinoasă de fel și nu vrea să spună că mergem la ea acasă. Sau, mă rog, locul pe care îl numea acasă înainte să dea de lumea mai plicticoasă de la oraș.

SÂNZIANA: Chiar mă plictisește teribil să caut fantome ca să-mi câștig pâinea.

ANTRACT: studio (casa Ilenei)

ILEANA: Pentru mult timp, Sânziana a ținut secret față de mine faptul că ea vine dintr-un loc cu o poveste aparte. A fost nevoie de două sticle de pufoaică să-mi zică numele satului ei natal, și încă una pentru a-mi spune câteva povești despre el. Vreau să vă prezint ce urmează așa cum aflu eu lucrurile, motiv pentru care înregistrez asta cu Sânzi adormită pe trei sferturi pe canapea lângă mine, fără ca măcar s-o fi întrebat dacă aceasta poate fi tema următorului nostru episod.

Gugunari nu este un sat de care a auzit multă lume, așa cum se întâmplă adeseori cu locurile pe care le descriem în episoadele noastre. După cum spunem de obicei, cele mai prețioase povești sunt cele care nu au fost alterate de gura lumii. Din câte am prins din vorbele neclare ale prietenei mele, limba fiindu-i cel mai probabil obosită de la vin, regiunea de unde vine este un focar al mitului.

Lumea nu le numește mituri la ei, dar nu le numește nici povești sau istorii. În fapt, nimeni nu discută aceste întâmplări. Sânziana era palidă și mâinile îi tremurau în timp ce vorbea, dar nu cred că era de la alcool: mi-a spus despre un prieten de-ai ei, Călin, pe care l-a prins noaptea pe munte. Nu ar fi trebuit să fie ceva ieșit din comun, mai ales pentru cineva care stă în acea zonă și ar putea să urce și să coboare versantul cu ochii închiși, dar noaptea aceea era Noaptea Ielelor.

Când soarele a apus și părinții și-au dat seama că el nu mai venea, nu au dat vestea în sat, ci au aprins o lumânare. Nici măcar nu au trebuit să spună ceva ca lumea să știe – Călin nu se va întoarce, iar dacă o va face, nu va fi la fel. Toți au închis ferestrele, chiar dacă răcoarea de după apusul de soare în timpul nopții ar fi fost bine primită, și au dormit cu un ochi deschis în așteptarea lui.

Sânziana mi-a spus că nu a crezut niciodată poveștile astea cu totul, considerând că sunt născute din frica de necunoscut a unei comunități izolate. Totuși, și-a închis geamurile, a tras perdelele și a așteptat, de parcă ar fi crezut că ceva va fi diferit de această dată. Aproape a adormit la un moment dat, dar o lovitură în geam a trezit-o.

„Călin?” întrebase ea atunci, căci nu avea cine altcineva să fie. Casa lor era departe de celelalte din sat, urcată mai sus pe munte, și adeseori lumea se oprea pe la familia ei să bea un pahar după ce fusese la vânătoare sau la cules de fragi. „Tu ești?”

„Sânziana…” vocea lui Călin era răgușită, de parcă mestecase târș ore întregi. „Deschide geamul.”. Când Sânziana a întrebat ce s-a întâmplat, Călin a scos un sunet ce era atât bocet, cât și strigăt. „Cred că e cineva după mine. Te rog, Sânziana. Te implor.”. Apoi un alt zgomot, de parcă s-ar fi pus în genunchi și ar fi zgâriat cu mâinile în pietriș.

Aici am întrebat-o câți ani avea, iar Sânziana a clipit de câteva ori, ca și când abia atunci și-ar fi dat seama exact unde se află și cu cine vorbește. Arăta de parcă am trezit-o dintr-un vis, iar atunci când se uita la mine nu o vedea pe Ileana, ci un crâmpei din mintea ei ce prinsese voce. M-a speriat un pic, vreți să vă mint?

„Probabil cinșpe? Sau șaișpe? Călin era cu trei ani mai mare decât mine. Trebuia să se însoare în anul ăla, cu o fată pe care o iubea de când erau mici. Nu o știam foarte bine, mă rog, o știam fiind din același loc, dar nu eram prietene. Mereu când vorbea despre ea, focuri i se aprindeau în ochi. Nu știu. Arăta mai mult ca el însuși atunci când vorbea de ea.”

„Și… nu s-au mai căsătorit”, am completat eu, la care Sânziana a mai luat o gură de pufoaică și și-a aprins o țigară. O țigară de-ale mele, pentru că Sânziana s-a lăsat de fumat încă de dinainte să ne cunoaștem. Chiar nu am habar de ce nu am zis nimic atunci. Probabil că eram prea prinsă în poveste, sau poate că mi se părea și ea puțin mai imaterială față de cum era cu câteva minute în urmă.

„A murit. Fata aia. Nimeni nu știe exact cum, dar au găsit-o pe malul râului, la câteva sute de metri deasupra satului nostru. Cred că poți să-ți imaginezi, Călin a fost foarte afectat, chiar disperat, căci el a găsit-o. Din acel moment s-a dus acolo în fiecare zi, de obicei cu flori, altă dată cu povești; am fost cu el la puțin timp după și niciodată de atunci și până acum nu am mai văzut pe cineva plângând cu tot corpul, fără să scoată măcar un sunet sau să miște vreun mușchi.”

„Și acum era la geamul tău, în miez de noapte, cerând să-l lași să intre.”

„Ileana. Eram cu o mână pe geam, gata să-i deschid, când tata a intrat în cameră și m-a tras în spate cu atâta forță, că m-a trântit pe jos. M-am uitat la el, vrând să vorbesc, când Călin a început să strige atât de tare că s-au scuturat toți pereții. A durat probabil o eternitate, sau ceva pe aproape, dar s-a oprit într-un final când un tropăit de picioare s-a auzit fix unde era el. Apoi nimic.”

„Cum adică…”

Sânziana a ridicat din umeri și și-a mai aprins o țigară. Avea scrum pe degete și un ochi îi zvâcnea neîncetat. „Asta e tot ce știu. Asta, și ce mi-a zis tata atunci când s-a făcut liniște. ‘Ăsta nu mai e Călin.’”

ANTRACT: audio din mașină, voci ce sună sacadat, din moment ce au fost înregistrate cu un reportofon vechi.

ILEANA: De ce se uită toată lumea de parcă nu au mai văzut o mașină în viața lor?

SÂNZIANA: Probabil pentru că nu trec mașini pe aici. Ei bine, trec camioane, să aprovizioneze magazinele, dar nu ajung așa departe în sat mai niciodată.

ILEANA: Păi și tu ce ai făcut când ai plecat? Ai sărit în spatele unui camion? Ai făcut autostopul până la autostradă?

SÂNZIANA (puțin înăbușit): Atunci a fost altceva. Trebuia să plec, nu conta cum.

ILEANA: Ce mi-ai zis acum mă face să am și mai multe întrebări, dar din moment ce nu o să-mi răspunzi—

SÂNZIANA: Corect—

ILEANA: O să presupun că am avut dreptate.

SÂNZIANA: Poți să presupui tot ce vrei. Drace, nu mă așteptam să mă întorc aici vreodată.

ILEANA: De ce? Ai fost excomunicată din sat și ai primit interdicție pe viață?

SÂNZIANA: Ha. Cam așa ceva. Trebuie să înțelegi, Ileana, că cei ce pleacă nu se mai întorc decât morți sau aproape morți.

ILEANA: Știi cât de ridicol sună asta, nu?

SÂNZIANA: Ăsta e adevărul. Satul nu e tocmai primitor cu cei străini. Stai, puțin mai înainte. Acolo stă mamica.

ILEANA: Ah, deja? Chiar nu este un sat așa mare.

SÂNZIANA: Știu. Ah, okay. [sunet de respirație anevoioasă, o ușă de mașină se deschide; următoarea replică venind de mai departe, chiar mai distorsionat] Lasă-mă pe mine să vorbesc. Și nu adu reportofonul în casă până nu îți zic eu.

ANTRACT: înregistrat la câteva minute după ce Sânziana a intrat în casă.

ILEANA: Așadar, după cum puteți vedea, avem câteva povești din Gugunari ce trebuie a fi împărtășite, povești ce nu pot fi doar din spusele mele, regurgitate după cele la beție ale Sânzianei, ci de la sursă. În următoarea dimineață am început procesul de a o convinge să facem un episod de aici, iar după o lună, am reușit în sfârșit. Vom lua interviuri mamei Sânzianei și oricui va mai vrea să spună o poveste, indiferent de ce trebuie să fac pentru a putea să scot adevărul din dinții lor încleștați.

Înainte de a intra în gura leului cum s-ar spune, am să vă împărtășesc o concluzie a istoriei lui Călin. Sânziana mi-a spus să înregistrez cât timp ne făceam bagajele pentru cele trei zile pe care aveam să le petrecem acasă la mama ei, chiar ea pornind microfonul.

ANTRACT: Pauză scurtă. Înregistrarea următoare se aude în reportofon prin difuzorul de la telefonul Ileanei, vocile ajung la noi de la distanță, puțin bruiate.

SÂNZIANA: Știu de înregistrarea pe care ai făcut-o în seara aia.

ILEANA: Haah, înregistrare? Da, fac asta destul de des. E jobul meu.

SÂNZIANA: Ileana.

ILEANA (din ce în ce mai ascuțit; sunând ca o pisică prinsă jucându-se cu o priză): Sânziana. Sânzi. Zi.. ni?

SÂNZIANA: În niciun caz.

ILEANA: Okay, fie, da, am făcut o înregistrare. Nu trebuie să o punem în podcast dacă nu te simți comod cu ea. Știi că discutăm amândouă despre tot ce intră.

SÂNZIANA: Știu. Și de asta vreau să-ți spun ce s-a întâmplat după. Ca ascultătorii să aibă tot contextul.

ILEANA: După?

SÂNZIANA: Trei zile după ce mi-a bătut în geam, Călin a rămas în sat. Nu, nu te uita așa la mine. A fost foarte ciudat. Era de parcă nimeni nu îl vedea în afară de mine. Nici măcar părinții mei, cu care eram de câteva ori când l-am văzut.

ILEANA: Păi… ești sigură că era el?

SÂNZIANA: Da. Era el. A încercat să-mi vorbească de câteva ori, dar tot ce auzeam când deschidea gura era sunet de pași și unghii scrijelind în țărână. M-a futut rău chestia asta.

ILEANA: Pot să-mi imaginez. Era prietenul tău.

SÂNZIANA (după o pauză): Nu mă crezi. Nu cu totul.

ILEANA: Sânzi, dacă cineva ar putea să creadă asemenea povești, eu sunt aia. Însă…

SÂNZIANA: I-au făcut o înmormântare, părinții lui. Nu la biserică, din moment ce nu aveau voie, dar un preot din alt sat a venit și a sfințit groapa goală pe care i-au săpat-o la gardul cimitirului. Au spus că fac asta pentru a-i lăsa spiritul să se odihnească.

ILEANA: Și… l-ai mai văzut de atunci?

SÂNZIANA: Nu. Dar, cumva, cred că au îngropat o parte din mine cu el. Îmi este frică de ce o să se întâmple când mă întorc.

ANTRACT: Se aude o unghie pe ecran, oprind înregistrarea.

ILEANA: Nu știu exact ce a vrut să spună prin „a-i fi frică de ce-o să se întâmple”, însă pe drum Sânziana a fost foarte… tăcută. A spune că Sânziana este în general o persoană ce vorbește mult este o minciună gogonată, dar tot a fost puțin dubios. Nu îmi răspundea la întrebări până nu porneam reportofonul, și atunci vorbea de parcă vorbele nu erau tocmai ale ei. Am un sentiment ciudat legat de locul ăsta, nu bazat pe primirea noastră neprietenoasă, ci pe modul în care se comportă oamenii… O să vă dau update-uri pe măsură ce aflăm mai mult… presupun.

ANTRACT: înregistrare din bucătăria mamei Sânzianei, Mărioara, sunet puțin astupat, din moment ce reportofonul se afla într-un buzunar.

ILEANA: Avem o emisiune pe internet unde le prezentăm oamenilor locuri cu multă istorie din România.

MĂRIOARA: Cu istorie? Ca la Călugăreni?

ILEANA: Ah, nu, nu genul ăla de istorie. Mai degrabă zone cu multe povești. De exemplu, într-un episod am vorbit despre Pădurea Băneasa și despre anumite creaturi pe care le-au văzut oamenii acolo: moroi, pricolici, cineva chiar a vorbit despre o Ială…

SÂNZIANA: Este o emisiune cu basme, mămică.

MĂRIOARA: Pfai, dar nu e bine să faci înregistrări din ăstea. Poți să atragi necuratul, și nu e bine deloc să te joci așa.

ILEANA: Știm, și de asta suntem pregătite. [scoate din buzunar un rozariu, după clinchet] Deși de obicei se folosește în practica bisericii catolice, am reușit să îl sfințesc la Catedrala Sfântul Sava din Belgrad, la un preot cu mult har.

SÂNZIANA: Asta și [alt sunet de scos din buzunar, reportofonul scoate un țiuit scurt atunci când este mișcat] un săculeț cu busuioc, dafin, drăgaică și leuștean. Preventiv.

MĂRIOARA: Aha. Păi și ce faceți aici? Nu avem povești din alea de le căutați în acest loc uitat de lume.

ILEANA: Sânziana mi-a spus ceva despre copilăria ei, când–

SÂNZIANA: –Ăsta e doar următorul loc de pe listă. Mămică, avem doar câteva întrebări pentru tine și orice alt sătean care mai vrea să vorbească cu noi. Nu trebuie să ne răspunzi la tot, dar…

MĂRIOARA (după un lung minut de tăcere în care da, încă se înregistrează): Ședeți la masă. Măcar să mâncați ceva dacă tot ați venit până aici.

ILEANA (o aude cum pleacă din cameră, vocea se aude de aproape): Vrei să aduc reportofonul acum?

SÂNZIANA: Nu, nu încă. Hai să mâncăm înainte.

[Sunet de pași, scaune scrijelind podeaua, reportofonul agitat puțin.]

ILEANA: Oh, ăla e un acordeon? Obișnuiam să cânt în copilărie, m-a învățat tataie, dar i l-a lăsat fratelui meu mai mare când a murit.

MĂRIOARA (de departe, în sunet de oale și dulapuri): Fusese al soțului meu. Nu a mai cântat nimeni de multă vreme.

ILEANA: Aș putea să… încerc?

SÂNZIANA: Ileana… nu cred că e o idee așa bună.

MĂRIOARA: De vrei, nu te oprește nimeni. Dar ai grijă cu el, ei? E o comoară, chiar dacă ar fi trebuit să ajungă la…

SÂNZIANA (repede, repede): Ți-l aduc eu.

[Ileana râde încet, apoi icnește când ia acordeonul greu în mâini.]

ILEANA: Cred că mai țin minte Ciuleandra? Se potrivește, nu?

MĂRIOARA: Ei? Cum?

ILEANA: Așa ne numim noi în emisiune. Numele emisiunii a venit de la o afinitate pe care am avut-o pentru Maria Tănase în copilărie, dar s-a materializat în altceva, mai intim pentru noi.

MĂRIOARA (privind spre Sânziana): Și tu? Ești și tu o ciuleandră?

SÂNZIANA: Când sunt departe de casă, nu pot fi altceva.

[Ileana așteaptă să vadă dacă mai spune cineva ceva, apoi începe să cânte:

„Dar noi oameni botezați

De cuvânt suntem lăsați

Că cine iubește și lasă

Dumnezau să-i dea pedeapsă”]

ANTRACT: înregistrare din dormitorul copilăriei Sânzianei, cele două fete vorbind în toiul nopții; vocile prin difuzorul reportofonului mai clare acum, fiind ținut în mână de Ileana.

ILEANA (voce fără suflu, de parcă a alergat jumătate de maraton): Zizi? De ce ești trează?

SÂNZIANA: Ai avut un coșmar?

ILEANA: Da, dar… stai, ai adus reportofonul din mașină?

SÂNZIANA: Mă gândeam că o să ai nevoie de dimineață, pentru a spune ce-am făcut azi. Și jurnalul audio cu vise.

ILEANA (oftează): Chiar ești jumătatea mea mai bună, să-mi bag picioarele. Da, am avut un coșmar… lasă-mă să [foșnet, Ileana se întinde să ia reportofonul] vorbesc despre ziua de azi până mă calmez.

SÂNZIANA: Okay. Vrei să-ți aduc ceva? Apă?

ILEANA: Nu, nu, doar stai lângă mine, te rog. [foșnet de haine, un oftat mulțumit; tuse scurtă înainte ca Ileana să înceapă să povestească] Am încercat toată ziua să vorbim cu oameni din sat. Am folosit toate instrumentele jurnalistice pe care le posed pentru a scoate măcar o poveste, o replică, ce mai, dar tot ce am primit în schimb au fost priviri goale și uși închise. Au fost unii ce s-au ridicat, literalmente, de pe bănci și scaune și au intrat în case când am încercat să le vorbesc. [oftat lung]

În plus, este ceva legat de locul ăsta. Am mai fost în spații ce se autocaracterizează prin faptul că sunt bântuite, și da, am avut fiori pe șira spinării – sunt om până la urmă – însă ce se întâmplă aici este altceva. E de parcă tot satul este speriat, nu de noi, ci în general; e de parcă se culcă cu spaima în minte și se trezesc cu ea în piept. Mai mult, se simte de parcă locul ăsta nu ne vrea– nu doar sătenii, pământul însuși: atunci când bate vântul, încep să lăcrimez; atunci când este soare, pielea mi se înroșește de parcă am sprijinit-o de un aragaz încins.

Sânziana, știu cum sună asta și îmi pare așa rău, dar nu cred că… nu cred că putem să scoatem ceva de aici. Totul e super straniu și nimeni nu vorbește cu noi. Nici măcar cu tine nu vorbesc sătenii, cu tine, ce ești de aici, ba chiar par speriați atunci când te privesc… Cum putem să spunem o poveste când nu știm limba în care este scrisă?

SÂNZIANA: Chiar vrei să renunți așa ușor? După o singură zi?

ILEANA (își trage nasul, se apropie de Sânziana în îmbrățișare): Nu știu. Locul ăsta chiar mă sperie.

SÂNZIANA: Încă o zi, okay? Dacă nu aflăm nimic, ne întoarcem. Voiai să mergem la râu mãine, nu-i așa?

ILEANA: Da, voiam… fir-ar. Okay. Da. Ai dreptate. Okay.

SÂNZIANA: Acum vrei să ne spui ce ai visat?

ILEANA (își trage nasul încă o dată): A fost un coșmar cu tine. Erai cumva acoperită cu totul de sânge, dar nu puteam să-mi dau seama până nu mă apropiam. Era de parcă filmam visul, dacă are sens? Nu eram acolo ca persoană, ci drept cameraman, și te filmam dansând. Când obiectivul a căzut pe picioarele tale, am realizat că dansai pe ceva – de-abia acum, că m-am trezit, îmi dau seama că dansai pe corpul lui Călin, rupt în bucăți de carne și cioturi de oase. [începe să plângă, vocea i se sugrumă] Nu punem asta în podcast, okay?

SÂNZIANA: Este doar un vis. Nu am avea de ce să-l includem.

ANTRACT: următoarea dimineață, pe malul râului; sunetul acestuia aproape le acoperă vocile.

ILEANA: Simți și tu asta? Sânzi? Hei, mă auzi?

SÂNZIANA: Ah, scuze. Sunt obosită. Ce să simt?

ILEANA: E de parcă cineva se uită la noi. Am fiori peste tot.

SÂNZIANA: Sunt doar picuri din râu. Nu fi copil.

ILEANA: Nu, este diferit. Râul ăsta parcă are o voce, nu?

[Pauză: amândouă ascultă râul, care, dacă le vorbește, nu vorbește într-un mod pe care îl înțeleg.]

ILEANA: Mă bagă în sperieți, serios.

SÂNZIANA: Poți să te întorci.

ILEANA: Ce? [tuse] Poftim?

SÂNZIANA: Mai vreau să stau puțin aici. Știi să te întorci, nu?

ILEANA: Sânzi, ceva se întâmplă. De ce te porți așa cu mine?

SÂNZIANA: La ce te referi?

ILEANA: Nu-ți dai seama? [pauză, râul urlând] Te porți cu mine de parcă îți sunt străină. [pauză, Sânziana nu răspunde; reportofonul se mută dintr-o mână în alta a Ilenei când vrea să îi prindă mâna Sânzianei în a ei]. Te rog, vorbește cu mine.

SÂNZIANA: Întoarce-te în sat. Nu avem ce să mai discutăm.

ILEANA: Sânzi… o să mă întorc să ne strâng lucrurile. Trebuie să plecăm de aici, cât mai repede. Astea nu mai suntem noi. Okay? Asta nu ești tu, cea pe care o iubesc. Nu vreau să dăm cu piciorul relației noastre pentru un episod de podcast. [așteptare apăsătoare; nici una dintre ele nu mai scoate un cuvânt; râul plânge în spatele lor]

ANTRACT: casa Mărioarei, sunetul reportofonului ce huruie parcă mai tare decât oricând; Ileana strânge lucrurile lor.

MĂRIOARA: Ce faceți, mergeți?

ILEANA: Ah, îmi cer scuze. Urma să vă să vă zic că plecăm înapoi la București. Chiar este foarte greu să facem oamenii locului să vorbească.

MĂRIOARA (atotștiutoare): Trebuia să mă ascultați. Oamenii nu vor să aducă spiritele asupra lor. (scurtă pauză, Mărioara vorbește înainte ca Ileana să răspundă) Dar fata cu care ești, ea ce are? Unde-i?

ILEANA: Sânziana? Nu știu sigur, se poartă puțin ciudat. Dar cred că dumneavoastră ați ști mai bine decât mine.

MĂRIOARA (încet) : Sânziana. Îmi pare că o știu. Dar este ca o vedenie.

ILEANA (încet, de parcă nu își crede propriile cuvinte): Sânziana, fiica dumitale? Cum să nu o știți?

MĂRIOARA (pornită, îndurerată): Să nu aud așa ceva. Nu este posibil. Oi fi avut o fiică acum zece ani, dar fata cu care ai venit, de-ar fi fost odată aceasta, acum nu mai este fiica mea.

ILEANA: Nu înțeleg…

MĂRIOARA (repede, repede): Când a murit soțu-miu, la puțină vreme după ce-a pierit prietenul ei, Călin, Sânziana s-a schimbat. Femeile au zis că a intrat un drac în ea, bărbații au spus că a fost atinsă de cele rele. Eram mama ei, și până și eu realizasem că fiica mea murise. Nu suportam să o văd în fața ochilor când începuse a se schimba, căci pierderea ăstuia o copleșea în fiecare zi, fiecare clipă, și o transforma în altceva. Ceva nesăbuit. A început să bea, să stea cu nopțile afară, să se întoarcă cu țoalele rupte și sânge în păr și sub unghii. Fiecare zi o aducea mai aproape de sfârșit, așa că am alungat-o.

ILEANA: Cum ai putut să-i faci asta propriei fiice?!

[Un sunet brusc, urmat de un sâsâit]

MĂRIOARA: Am salvat-o. Nu poți înțelege de nu ești de aici… [brusc, vocea se aude mai tare, aproape urlând: mai multă frică decât nervi în voce] Pleacă din casa asta. Pleacă acum, cât mai repede, și las-o pe ailaltă aici. Dacă te-a adus în sat, acum, după șapte ani, nu poate avea ceva bun în plan pentru tine. Trebuie să te duci, fata mea, înainte să pățești ceva.

ILEANA (sunet aspru, voce răcnită): Nu știi nimic despre Sânziana! Nu te porți cu ea ca o mamă, te porți de parcă e o străină și un pericol! Sânziana nu mi-ar face niciodată ceva, nu mie.

MĂRIOARA: Tu ești cea ce nu înțelege nimic. Satul ăsta ne afectează pe toți, nu poți să fii atât de oarbă cât să nu vezi că fata aia deja nu mai e cea pe care o știai. Unde se află acum? De ce ești singură? Am făcut odată greșeala de a ignora ce devenea fiica mea, și s-a preschimbat într-un monstru. Vrei să faci același lucru?!

ILEANA: Taci din gură. Serios. Asta e Sânziana, ea… nu mi-ar greși…

MĂRIOARA: Fata mea… trebuie să te duci. Asta nu mai este de mult casă, ci mormânt. Sânziana deja s-a pierdut, dar tu mai poți scăpa. Nu fă din acest pământ cimitir.

ILEANA: Voi pleca, dar o voi lua pe Sânziana cu mine. Nu o pot lăsa aici cu tine.

ANTRACT: departe, într-o vale, în cimitirul din sat, se aud ciori și vâjâit de vânt.

ILEANA: Am căutat-o pe Sânziana ore întregi, pe munte și în sat. Deja se întunecă cerul, chiar dacă mai este ceva vreme până la apus, și ea nu e nicăieri… Cumva, s-a întâmplat să ajung la cimitir, iar aici…

Crucea Sânzianei nu iese în evidență printre toate celelalte de lemn putrezit și mâncat de ploaie. Numele îi este trecut sub cel al tatălui ei, Sânziana Dafin, moartă acum șapte ani. Nu există nicio fotografie pe cruce, dar numele ei pare scris în sânge, sau poate doar lumina îl face să arate așa.

Știu cât de prostesc sună asta, dar simt că cineva mă pândește. Nu mai este doar vântul, nu mai este nici pământul, se manifestă forme în colțurile ochilor mei, trupuri dezmembrate și fete cu rochii albe ce își întind mâinile scheletice spre mine. Sânziana nu este nicăieri și nu pot să-mi dau seama dacă îmi e mai frică pentru ea sau pentru mine.

[respirație anevoioasă, de parcă se abține să nu plângă; când vorbește, sună de parcă încearcă să se convingă pe ea însăși de propriile vorbe] Ăsta e jobul nostru. Asta trebuie să facem, să înregistrăm asemenea povești, să vorbim despre aceste așa-zise blesteme ce schimbă oameni și vieți timp de generații. Și totuși iată-mă aici, singură [râs, rapid transformat într-un suspin], fără să mă pot mișca, stând cu teroarea că Mărioara are dreptate și Sânzi nu…

Nu mă pot gândi așa. [reportofonul se mută dintr-o mână în alta, pași grăbiți când Ileana aleargă spre ceva nedefinit] Trebuie să o găsesc. Sânziana nu mi-ar ascunde o durere așa mare, nu mie, când eu am ținut-o în mâini și la pieptul meu atunci când nu se putea mișca și când uita cine era. Satul ăsta poate fi numit blestemat, dar eu știu că singurul blestem este că ia istoria și o face ștreang în jurul gâtului, în loc să vadă viitorul ca pe o speranță.

[Pe fundal, voci șușotind; nu sună omenesc, dar dacă te chinui, poți înțelege– „îmi cer scuze că trebuie să”, „te rog oprește”, „lasă-mă să”…; Ileana fie nu este conștientă de aceste șoapte, fie nu le aude atunci când pașii ei rapizi devin fugă.]

ANTRACT: ???

SÂNZIANA: O iubesc, dar uneori are o viziune așa limitată asupra lumii. Istoria nu este altceva decât un lucru de care să-ți fie frică… dacă nu știi cum o poți schimba.

ANTRACT: noaptea s-a așternut peste sat; Ileana încă aleargă.

ILEANA: Mașina nu mai este în fața casei Mărioarei. Am încercat să o caut, dar nu o văd în fața altei case, și normal că nu pot să o sun pe Sânziana, pentru că locul ăsta nu are vreun dram de semnal… Deja este noapte. Sânziana nu e aici și eu [voce înecată, un plânset ce sună mai degrabă ca un răcnet] eu chiar nu mai pot. Chiar nu mai suport. Vreau să plec de aici. Mi se pare că aud voci și văd atâtea lucruri ce dispar când mă uit spre ele, sau mă privesc fix înapoi cu atâta durere.

Sânziana! [bătăi în ușă, din ce în ce mai puternice, lovituri de pumni și picioare] Stai… perdeaua i s-a mișcat. SÂNZIANA! ȘTIU CĂ EȘTI AICI, DESCHIDE-MI. Eu sunt, te rog, te rog, eu sunt. Te rog, deshide-mi, se întâmplă niște lucruri așa ciudate, trebuie să plecăm, te rog, te rog, lasă-mă, te rog, SÂNZIANA!

[înecat în lacrimi] A fost o idee proastă să venim, îmi pare rău, îmi pare rău, te rog. Lasă-mă să ne întoarcem. Lasă-mă să te iau în brațe, putem să ne ducem înapoi, te rog, te implor…

[de departe, rece] Cred că este cineva în spatele meu.

[de departe, crud] Cred că nu mai sunt singură.

[Un trosnet de creangă, auzit de aproape, înainte ca cineva să tragă o gură de aer șuierătoare în piept și altcineva să icnească. Un sunet înfundat și umed, pătrunzător și grețos.]

ANTRACT: camera Sânzianei. Undeva, în bucătărie, Mărioara suspină în surdină.

SÂNZIANA: Eu și Ileana ne-am cunoscut dansând. Era balul de absolvire, iar undeva după miezul nopții a început muzica bună, ce i-a ridicat de pe scaune chiar și pe cei ce nu voiau să danseze. Fără să ne dăm seama, s-a încins o horă, iar eu și Ileana am ajuns una lângă alta. Niciodată până atunci nu mai văzusem pe cineva jucând ciuleandra cu atâta inimă, de parcă picioarele aveau să îi cadă de s-ar fi oprit din dans.

La sfârșit, adică acum, cred că mă înțelege, chiar dacă nu este ceea ce-și dorește. Uneori, dansul ți se urcă la cap; alteori, trebuie să-l lași să te domolească până nu mai rămâne nimic din tine [scurtă pauză, de departe se aude cineva lovind în sticlă atât cu pumnii, cât și cu picioarele]. Ileana a avut o altă viziune asupra acestui podcast față de cea pe care o am eu: mereu îmi vorbea despre această misiune în care ne-am angajat, despre cum vom curăța jegul de pe aurul trecutului nostru prin poveștile pe care le spunem. Pentru ea nu există o pauză în căutarea absolutului – ea nu se oprește din dans, nici măcar acum, când au rămas cioturi acolo unde îi erau picioarele. Dar, ca o horă, istoria se întoarce, mereu în jurul aceluiași adevăr ce o să strălucească în final.

[O voce pe fundal, strigând la Sânziana. Este vocea Ilenei. O știi prea bine.]

Te-am mințit, Ileana. În seara echinocțiului, ți-am spus că tatăl meu mă oprise când voiam să îi deschid geamul lui Călin, însă adevărul este că el intrase în cameră prea târziu. Mâna lui Călin era rece, dar nu de la frig, ci de la altceva– era grea și sfărâmicioasă, hoit acoperit în frunze și iarbă veștejită. Am strâns, am țipat, așa cum faci tu acum, Ileana, draga mea, dar nu l-am putut salva: murise, iar eu aveam să-i car blestemul cu mine…

…Aveam să-l port cu mine până aș fi putut să-mi găsesc pacea. [foșnet, suspinele tot mai sfâșietoare ale Mărioarei, sunetele pumnilor Ilenei în geam moi acum, picioare alergând pe loc în țărână ca într-un soi de carnaval]. Am iubit tot ce am făcut împreună, acest podcast și relația pe care am avut-o, dar mai mult decât orice, am vrut să mă întorc acasă. Nu puteam să o fac fără tine, cea care m-a făcut să realizez că istoria trebuie să se repete, uneori, pentru a fi lăsată să se odihnească.

Ileana, nu am cum să regret tot ce am simțit datorită ție, nu am cum să mă fac să-mi pară rău că te-am iubit. Cu toate astea, a trebuit să mă întorc, Ileana, te rog, înțelege că a trebuit să mă întorc aici, mă omora faptul că nu puteam dansa cu surorile mele, că nu puteam să urlu în noapte toată durerea pe care o simțeam alături de ele. Evident, nu a fost o decizie ușoară, dar… [o pauză, un suspin, apoi șoptit] știam că mă poți ierta. Mă poți ierta, da? [încă un suspin, de data asta de departe] Okay. Pot trăi cu asta, cu numele tău bătut în cărări ascunse prin pădure, cu durerea pe care o simți acum a mea, odată ce mă alătur lor.

[Tropăieli din ce în ce mai rapide; un ultim urlet care face toată casa să țiuie; pentru un moment, nimic, apoi un sunet de brichetă și un muc de candelă aprinzându-se]

Mulțumesc că m-ai lăsat să te iubesc, Ileana Călimară. Mulțumesc că, datorită ție, am putut să las relația noastră să se odihnească peste pământul greșelii mele și astfel să-l curețe. Mai mult, mulțumesc că m-ai iubit la rândul tău, un dar din partea ta mai prețios ca pulberea pământului și vâjâitul vântului [cu un râset înecat]. Te rog, înțelege că nu sunt atât de crudă încât să las povestea noastră să moară odată cu tine. În ciuda tuturor lucrurilor pe care le-am făcut, îți pot da acest ultim episod, pentru ca toată lumea să știe că singură vină este a mea: a faptului că am fost făcută să las tot ceea ce iubesc pentru a ajunge într-un final unde am nevoie să fiu. O să editez acest episod așa frumos pentru tine, încât nimic altceva nu va mai conta: meriți asta, iubirea mea, după tot ce ai făcut pentru a mă salva.

Mi-ai permis să mă întorc acasă [un icnet, de parcă cineva a lovit-o; își trage nasul și își aprinde o ultimă țigară de-ale Ileanei] și să-mi găsesc odihna.

[Candela este așezată pe pervaz.]

[TRANSCRIPT NEOFICIAL]

SEZONUL 2, EPISODUL 8

final????

30 de minute de sunet alb, foșnet continuu; interferențe radio adeseori întrerupte de tropăieli, gemete și icnete îndurerate, vânt puternic și un râu furios.

La minutele [3:56]; [14:26]; [17:38]; [22:15] și [26:42] se pot auzi acordurile din Ciuleandra, interpretate la acordeon.

Până acum, nu putem să descifrăm vreun cod în acest episod. Dacă aveți sugestii, dați-ne un mail la transcriptromania@gmail.com.

Fanii Ciuleandra.

🖊️🖊️🖊️

Ascultă și playlistul pregătit de Nox, fiindcă „tot ce se întâmplă în acest playlist poate fi găsit, sub o formă sau alta, în textul suport”. Aici.

Parte din open-call 2024. Curatoriere & editare de Maria Martelli. Corectură de corin.