Corpuri productive

Câteva raze de soare își făcură apariția printre draperiile de la geam, ceea ce însemna că era dimineață. Ariana, care se răscolise toată noaptea fără să închidă un ochi, se ridică încet și fără zgomot din pat și se apropie de fereastră. Aruncă o privire printre draperii și privi grădina de zarzavaturi, pomii fructiferi și pădurea din depărtare. Norii se ridicau agale peste pădure.  În grădină mătușile ei făceau rondurile, inspectând ultimele roade ale sezonului. În cameră surorile ei dormeau nestingherite, de parcă azi nu era ultima zi a lui Bruno. Nici măcar una nu păruse cât de cât mișcată de vestea pe care o primiseră seara trecută la cină. Fratele lor Bruno urma să împlinească 10 ani mâine. Era ziua în care va fi vândut Companiei de Război. 

Scena din seara trecută i se repeta din nou și din nou în minte, ca un film dat în reluare. Cina era momentul când toată casa era la un loc. Toate surorile ei, mamele mici și mamele mari, precum și vreo două-trei mătuși, erau adunate în jurul mesei. Întreaga masă răsuna de discuții aprinse, chicote și clinchetele tacâmurilor și farfuriilor. Când cam toată lumea termină desertul, Mama cea Mare, cea mai bătrână dintre ele, ridică mâna și liniștea se așternu încet peste întreaga masă. Doar câteva copile mai chicoteau pe lângă scaune, dar amuțiră și ele repede, ca să vadă ce se întâmplă. Mama cea Mare își drese glasul și începu să rostească cuvintele de care Ariana se temuse cel mai tare. 

– După cum unii dintre voi știți, peste două zile este ziua în care Bruno va împlini 10 ani. Mâine ne luăm rămas-bun de la el și îi dorim o viață plină de bucurie și putere de muncă. Suntem recunoscătoare că prin el Compania ne-a susținut în toți acești ani și sperăm că își va găsi locul cu bine în noua lui viață. 

După ce își termină cuvântarea, Mama cea Mare oftă și apoi își întoarse capul spre Mama Elena și o privi compătimitor. Mai multe mame o bătură pe spate sau dădură din cap în semn de compasiune. În tot acest timp, nimeni nu schiță nici cel mai mic semn către Bruno. De fapt, cele mai multe surori reluară conversațiile, evitând să se uite în direcția băiatului. Bruno, în schimb, fixă cu privirea farfuria murdară de gem și încremeni complet. Respirația îi era tot mai sacadată. Strânse pumnișorii în poală, în încercarea de a se calma. Deodată simți pe sub masă mâna surorii lui cuprinzându-i pumnul și se trezi din starea de transă ca să o privească.  Ariana, care își simțea inima bubuindu-i în urechi, se uita spre capătul celălalt al mesei, încercând să prindă din priviri una din mame. Simțea cum i se ridică și mai tare sângele în cap când realiză că toată lumea fie ignoră anunțul tragic, fie își îndreaptă atenția spre mama Elena, care nici măcar nu aruncase un ochi înspre băiatul care stătea încremenit și cu fața palidă în celălalt capăt al mesei. 

– Nu pot să cred așa ceva! Nici măcar nu le pasă! Uită-te la ele, cum pot fi așa de nepăsătoare? Ari se întoarse plină de revoltă spre Bruno, dar acesta dădea încet din cap, încercând să schițeze o urmă de zâmbet. 

– Nu…nu contează. Ar fi vrut să spună mai multe, dar simțea cum gâtul îi era complet uscat dintr-odată. Pentru o clipă, cei doi frați se priviră în ochi, încă ținându-se de mână pe sub masă, după care lăsară capul în jos, fără să mai zică niciun cuvânt.

Știau amândoi că urma să se întâmple asta mai devreme sau mai târziu. Dar nu știau niciodată când urma să fie ziua cea mare, pentru că ziua băieților nu era niciodată sărbătorită sau măcar anunțată. În urmă cu doar două luni, un alt frate de-al lor fusese dat. Victor, care nu se înțelegea cu nimeni din casă, care mereu era gata să sară la bătaie sau să se răzvrătească împotriva mamelor, primise vestea cu multă bucurie. Când fusese anunțată ziua lui, se ridicase de pe scaun, strigând că abia așteaptă să nu le mai vadă pe nici una din surorile lui și că pleacă fericit din sătucul care i-a adus numai zile amare, după care dispăruse la etaj, fără să zică niciun mulțumesc pentru masă. Întreaga cameră fusese cuprinsă de șușoteli dezaprobatoare. Numai Ari și Bruno aflaseră mai târziu că Victor se ascunsese în podul casei, unde plângea singur. Când se apropiaseră de el, să vadă dacă e bine, acesta sărise ca din arc și o împinsese pe Ariana la o parte, fugind în jos pe scări. Nu îl mai văzuseră niciunul decât în dimineața plecării, când doi soldați veniseră să-l escorteze în noua lui casă. Aceștia erau mari și impunători în uniforma lor gri, cu bereta așezată frumos pe cap, și cu ghetele lor grele care făceau podeaua să trosnească într-un mod îngrijorător. Copilul, cu rucsăcelul pe spate, părea și mai pricăjit în fața celor doi soldați. Aceștia îi aruncaseră o privire aproape amuzată, după care se duseseră să vorbească cu una dintre mame, schimbând scurte impresii despre sat și lumea de dincolo de gard. Soldatul mai tânăr își plimbă privirea prin salon, schiță un zâmbet înspre grupul de copii adunat lângă ușă și le făcu cu mâna. Dintre cele cinci degete, doar două mai erau întregi.

– Da, da, devine tot mai greu să supraviețuim, recoltele sunt tot mai puține, iar vara apa e aproape de negăsit. De două ori am rămas fără. Nici nu știi cât de greu este, mai ales că suntem blocați aici. Pământul de dincolo de gard e sterp cu totul, spuse Mama Doina cu un glas pițigăiat.

– Lasă că de aia nu trebuie să vă faceți voi griji, are Compania grijă de voi. Tot ce aveți de făcut este să produceți cât mai mulți copiii. Nu poate să fie așa de greu. Voi o duceți bine, nici nu știți ce viață grea e dincolo, zise soldatul mai în vârstă încruntându-se. E timpul să mergem. 

După plecarea lui Victor, Ari știuse că urma inevitabilul, dar nu putuse cu adevărat să conceapă că se va întâmpla. Acum, în dimineața de după anunț, simțea că nu era în nici un fel pregătită să accepte realitatea. Crezuse că se împăcase cu gândul că nu o să îl mai aibă pe Bruno, dar, mai mult ca niciodată simțea că înăuntrul ei ceva se rupe în două. De când se știa se simțise mereu înconjurată de iubire. Mereu îi plăcuse că avea atâtea surori și frați cu care își petrecea timpul, râzând și jucându-se. Mereu exista o mamă sau o mătușă care să fie prin preajmă, să aibă grijă de ea și să o ajute. Crescuse în acest sătuc și nu simțise niciodată că i-ar fi lipsit ceva. Doar mai târziu realizase că frații ei pleacă din sat și devenise foarte curioasă unde anume se duc. Își dorea și ea să plece și i se părea nedrept că fetele rămân în sat, în timp ce băieții devin mari și pleacă să descopere lumea. Când avea 8 ani plânsese o zi întreagă că și ea vrea să meargă când fusese anunțată plecarea unui alt frate. Numai după ce o mătușă mai directă îi explicase unde se duc de fapt băieții, se oprise din plâns, încremenită. 

– Ari scumpă, tu plângi că vrei să pleci, dar ai habar unde se duc frații tăi? Crezi că se duc să se distreze? Ei se nasc pentru a fi vânduți la Compania De Război ca forță de muncă. De când pleacă și până când mor trebuie să lucreze pentru Companie. Și îți zic eu, nu e deloc o viață ușoară. Muncesc zile nesfârșite, asta dacă nu sunt trimiși să lupte cu rebelii. E o viață de câine. 

Aceea fusese ziua în care Ari realiză că viața lor din sat nu era chiar așa de perfectă pe cât i se păruse. Dintre toți, Bruno era preferatul ei. De când se știau fuseseră de nedespărțit, orice ar fi făcut erau mereu împreună. Când aflase ce se întâmpla de fapt cu băieții, singurul ei gând fusese că nu vrea ca asta să fie și soarta lui. Iar acum trebuia să accepte că de mâine nu îl va mai avea alături niciodată pe dragul ei Bruno. 

Ariana se trezi din gândurile grele abia când cineva apăsă pe clanță și deschise ușa. Era o soră mai mare, care se întorcea de la treburile de dimineață. Aceasta o salută încet pe Ari, cu grijă să nu le trezească pe celelalte fete. Clara avea trase în picioarele subțiri niște cizme nepotrivite pentru ținuta ei de vară, o rochie verde deschis din in. Se aproprie de ea și îi zise aproape șoptit:

– Ești bine, Ari? Te-am auzit toată noaptea, nu cred că ai dormit nicicum, așa-i? Știu ce te macină, și să știi că îmi pare rău. Nimănui nu îi e ușor, dar e parte din viață. Trebuia să ai grijă înainte să te atașezi așa de tare, de ce crezi că nimeni nu se apropie prea mult de ei? Ei stau cu noi o vreme, dar nu sunt tocmai parte din familie, trebuie să înțelegi asta. Eu și cu tine, surorile, mătușile și mamele tale, noi suntem cu adevărat familie și ne avem una pe cealaltă. Noi…

– Cum poți să zici așa ceva? Ari spuse cu o vocea ridicată, tremurând de supărare. Cine ți-a spus ție că ei nu sunt parte din familie? Nici nu îți pasă, ăsta e adevărul, pe niciuna nu vă supără că ei pleacă și nu o să îi mai vedem niciodată. 

– Ari, vorbește mai încet, o să scoli toată camera. Clara se apropie și mai tare de sora ei și se coborî la nivelul ei, astfel că acum o privea în ochi. Ascultă, lucrurile nu sunt așa cum crezi tu, nu avem de ales, Ari. Sora ei încercă să o cuprindă în brațe, dar Ari se smuci și plecă cu pas apăsat din cameră. 

Coborî scările cu repeziciune, își luă pardesiul din cuier și încălță papucii în grabă. Aerul rece de octombrie o lovi în față, dar asta nu o opri. Traversă cu același pas hotărât curtea din spate și o luă pe poteca de lângă grădină, care duce în jos spre pârâu. Îl traversă dintr-o săritură, și pe malul celălalt începu să urce în sus pe deal, până ajunse în apropierea gardului mare din spate. Porni pe lângă gard, trecând cu rochia de noapte peste iarba umedă de la brumă, până când își umezi atât rochia, cât și șosetele. Abia băgă de seamă hainele ude și merse mai departe pe lângă gard, până dădu peste locul pe care îl căuta. Era un copac noduros, un stejar bătrân care își arunca crengile peste gard. Venea aici adeseori să se uite la casele din vale. Se lăsă la poalele copacului și își cuprinse genunchii cu mâinile, suspinând încet. Era gata să plângă când, deodată, auzi frunzele și crengile trosnind sub greutatea pașilor cuiva. Dintre tufișuri își făcu apariția Bruno, îmbujorat la față și cu mucii curgându-i pe sub nas. Avea părul negru ciufulit și era clar că de-abia se dăduse și el jos din pat. 

-Ha, știam că aici te găsesc. Ari, ce faci, o să stai departe în ultima mea zi aici? Credeam că o să avem o zi în care să facem toate lucrurile pe care nu am apucat să le facem până acum. Nu mai e mult, știi? 

Vocea lui era veselă și ochii îi sclipeau plini de energie. Starea băiatului o surprinse pe Ariana. Era departe de băiatul înfricoșat din noaptea trecută. 

– Tu chiar crezi că îmi arde de jocuri copilăroase acum? Tu te gândești ce înseamnă toate acestea? Realizezi că de mâine vei fi departe de noi și vei fi singur și eu nu te voi mai vedea niciodată? Cum poți să… să fii așa de fericit? 

Băiatul își dădu ochii peste cap. 

– Cu siguranță ești cea mai dramatică soră care există. O să bocești deci toată ziua? Și nici măcar nu ești tu cea care pleacă, serios. 

– Ah, mereu uit cât de nesuferit poți să fii, Bruno, spuse fata cu amărăciune, ridicându-se în picioare. Era cu un cap mai mare decât băiatul din fața ei. 

– Lasă că de mâine nu o să te mai supăr. Promit! zise Bruno în glumă, dar văzu că remarca lui nu fusese prea bine primită de sora care deja se întorsese să plece. Stai, te rog, nu pleca. Nu vreau să stau singur, și toată lumea din casă mă cam evită, cred că nu prea știe nimeni ce să-mi zică. 

Ari se întoarse cu o privire rănită. 

– Normal că nu te voi lăsa singur. E o promisiune. În timp ce spuse asta, Ari își dădu seama că nu putea să accepte pur și simplu că fratele ei va fi luat de lângă ea, fără o luptă. Trebuia să îi fie alături, trebuia să existe ceva ce putea face. Nu putea lăsa lucrurile să se termine așa.

Amândoi se întoarseră spre casă, iar Ari se simțea deja puțin mai bine. Zâmbi când ajunse la masă și privi în jur să vadă cine ar putea să îi fie aliații. Cum putea să îl salveze pe Bruno? Sigur, o variantă era să le roage pe mame să nu îl mai vândă. Poate unele dintre ele se vor îndura. Poate vreo mătușă, mamă a altei case, putea să îl țină la ea. Să facă un schimb. Ari nu înțelegea oricum de ce trebuia să fie vânduți băieții, doar aveau tot ce le trebuie chiar aici, în satul lor.

Mai era și opțiunea să fugă, dar unde? Gândindu-se la un plan de scăpare, Ari își dădu seama că știa așa de puține despre lumea lor. Știa că, demult demult, fusese un mare război care lăsase toate pământurile complet sterpe. Că războiul ăsta venise tocmai pentru că oamenii nu avuseseră grijă de lumea lor și o aduseseră în pragul distrugerii. Și mai știa și că tot ce există dincolo de gard aparține Companiei de Război, care deținea totul. Oameni, pământuri și animale. Știa toate astea, dar adevărul e că niciodată nu fusese dincolo de garduri, niciodată nu văzuse fabricile sau măcar celelalte sate, deși știa că ele există. Mamele și surorile mai mari mergeau la centrul de reproducere, dar Ari nu știa prea multe despre ce se întâmplă acolo. În afară de aceste vizite, cele mai multe dintre ele nu părăseau niciodată sătucul. Deci, dacă ar vrea să fugă, unde s-ar duce? Întreaga lume era un necunoscut. Iar dacă poveștile erau adevărate, pământurile din jurul satului erau periculoase de la substanțele rămase în urma războiului. Totuși, nu vedea ce alte opțiuni sunt. Timpul era foarte scurt. 

După micul dejun, Ari îl luă pe Bruno deoparte să îi spună planul ei. Încă nu era sigură, de fapt, ce avea să facă, dar știa că, dacă aveau vreo șansă să răzbească, trebuiau să acționeze imediat. Cei doi urcară scările până în pod, unde puteau fi doar ei doi, fără să îi audă nimeni. Ari se uită în jur. Câteva raze pătrundeau printre țiglele sparte, scoțând în evidență firele de praf prinse în suspensie. În afară de zumzăitul provenit de la cuibul de viespi aflat chiar lângă geamul micuț, nu se auzea nici un sunet. Uitând-se pe geam, Ari încerca să-și adune gândurile. Bruno oftă adânc și se așeză pe muntele de saltele aflate pe jos. 

– Ai de gând să-mi spui odată ce se întâmplă? Sau așa te-ai gândit să ne petrecem ziua? Trebuie să spun, până acum e o ultimă zi destul de dezamăgitoare.

– Bruno, ascultă. Eu…refuz să îi las să te ia de aici. Nu cred că pot să fac asta. Așa că m-am gândit și nu rămâne altceva de făcut decât să fugim. Ari aștepta îmbujorată răspunsul fratelui ei. Când acesta nu zise nimic, Ari se lăsă în genunchi pe saltelele învechite și începu să își frământe mâinile, vorbind tot mai repede. Știu cum sună, dar nu văd ce altceva putem face. Putem să ne luăm câteva haine, poate și ceva mâncare. Plecăm diseară și până mâine dimineață, când își vor da seama că nu suntem aici, vom fi departe. Acum, eu știu că nu va fi ușor, dar ne avem unul pe celălalt. Plus că amândoi suntem destul de puternici, la prinselea eu sunt cea mai rapidă dintre toți, iar la ascunselea nimeni nu te găsește. Amândoi ne putem urca în oricare copac din grădină. Deci, ce zici? 

– Ari, nu știu ce să zic, să ne jucăm de-a evadarea nu sună chiar așa de palpitant. Speram să ne jucăm cu toți copiii, sau să explorăm în sfârșit casa părăsită de lângă pod. 

Ari sări în picioare și spuse cu o voce exasperată, gesticulând în aer: 

– Bruno, tu chiar nu înțelegi. Eu vorbeam de-adevăratelea, nu să ne prefacem. Haide să fugim. Noi doi. Așa nu te vor putea vinde, așa putem rămâne împreună pentru totdeauna. 

– Tu vorbești serios? Ari, nu fi…nu fi așa. Nu putem pleca niciunde, nici nu se pune problema. Acesta se sculă și el de pe saltele și se apropie de sora lui. De ce trebuie să fii așa de dificilă? Ari, ascultă, știi că îmi vei lipsi. Nu vreau să plec, dar dacă așa e cel mai bine pentru familie, nu văd ce altceva putem face. Îmi pare rău. 

– Nu, nu spune asta, nu poți să spui asta. Nu spune că îți pare rău dacă nici măcar nu vrei să încerci să vii cu mine. Te rog, Bruno! Gândește-te la ce te așteaptă dincolo, cine știe ce îți vor face, vei ajunge ca unul dintre soldații ăia. Te rog. Fă asta pentru mine. 

Băiatul era descumpănit. Nu îi plăcea să o supere pe fata care avea mereu grijă de el, singura care îi arăta atenție și compasiune în casa în care se născuse. De dragul ei ar fi făcut orice, iar ea știa asta. Totuși, gândul că planul ei ar fi pus-o în pericol, oricât de mic, nu îi era deloc pe plac. Dacă erau prinși și ea ar fi fost cumva pedepsită? Dacă, odată ajunși după gard, dădeau peste vreun pericol și nu o putea salva? Desigur, nici gândul de a o părăsi mâine pentru totdeauna nu îi surâdea așa de tare. I-ar fi plăcut să mai fi avut timp. Dacă ar fi avut timp să plănuiască, să se pregătească, ar fi fost desigur altceva. Dar așa? Părea o idee cel puțin proastă, dar, privind în ochii surorii lui, știa un lucru: că fata nu va renunța sub nicio formă la planul ei, oricât ar fi încercat să o înduplece. Așa că nu îi mai rămânea nimic de făcut decât să încerce să o ajute. 

– Dacă vrei să reușim, trebuie să avem un plan bine pus la punct. Nu mai avem timp de pierdut. Deci de unde începem? 

La auzul acestor cuvinte, Ari sări să îl îmbrățișeze pe Bruno, cu inima bătându-i tare în piept. Urmară două ore de discuții și planuri, de la lucrurile pe care să le ea cu ei, pâna la cale de evadare cea mai bună. Amândoi deveniră tot mai entuziasmați pe măsură ce planul lor prindea contur. Orice urmă de neîncredere inițială fu înlocuită de tot mai multă determinare. Primul lucru pe care îl făcură era o listă cu tot felul de lucruri de prin casă care credeau ei că le vor trebui: funie, o foarfecă, cuțit, lanternă, mai multe feșe, chibrituri, sticle, o păturică, câteva haine. Se plimbau din casă în curte, apoi iar în casă, adunând diverse obiecte. Mamele și mătușile nu îi băgară prea mult în seamă, gândindu-se că era un simplu joc. Dar cei doi erau mai determinați ca niciodată. Seara înfulecară amândoi tot ce le era pus în farfurie, fiind atenți să ceară în plus. Unii dintre ceilalți copii veniră să își ia rămas bun de la Bruno, zicându-i cât de mult le va lipsi sau urându-i numai bine, în caz că va pleca înainte ca ei să se trezească. Acesta le răspundea, fericit că, în sfârșit, frații și surorile  reacționau la plecarea lui. 

După cină, tot ce mai rămăsese de făcut era să șterpelească niște mâncare de la bucătărie. Bruno rămase de pază în fața ușii, iar Ari intră rapid in bucătărie și înșfăcă cât mai multe din produsele pe care plănuiau să le ia cu ei: pâine, niște prăjituri, borcanul cu dulceață, precum și câteva fructe și nuci din cămară. Deodată, Bruno intră în bucătărie cu ochii mari, făcând semne spre ușă. Ari înțelese că riscau să fie deconspirați, așa că intră cu brațele pline în cămară, fiind urmată de micul băiat care închise repede ușa. Cei doi stăteau înghesuiți printre rafturile pline de borcane, încercând să nu scoată niciun zgomot, deși spațiul mic îi făcea să stea în poziții foarte incomode. Bruno stătea aproape lipit de ușă în timp ce Ari balansa borcanele în brațe, amândoi fiind foarte atenți să nu atingă rafturile pentru a nu face nici un zgomot. Așteptară, cu respirația tăiată, ca sunetul târșâit al pașilor să se îndepărteze. Ușa de la bucătărie se închise cu un scârțâit, erau din nou singuri. Ieșiră repede din cămară și Bruno iscodi pe gaura cheii să verifice dacă aveau cale liberă de trecere. Luminile erau stinse, așa că pășiră cu brațele pline în hol, iar apoi tiptil spre ușa din spate, care dădea spre grădină. Își lăsară rucsacurile și bocancii în șopronul din spatele grădinii, încât să poată fi gata de plecare după cină. Nu le mai rămânea nimic de făcut decât să găsească locul pe unde să sară gardul. Cei doi traseră aer în piept și, zâmbind încrezători, porniră pe poteca care ducea la copacul noduros. Deși aveau o lanternă cu ei, deciseseră să nu o aprindă până nu ies în afara gardului, pentru a nu atrage atenția cuiva. Merseră pe bâjbâite pe lângă grădini, până la râu. Bruno sări primul râul și Ari îl urmă, aproape alunecând în mâlul de lângă. Își regăsi echilibrul și începură să urce, gâfâind încet, pe deal, printre copaci, fiind cât se poate de atenți să nu se împiedice de nicio piatră sau rădăcină. Nici unul dintre ei nu scoase niciun fel de sunet. Nu trecu mult și ajunseră la gard. Acum că trebuiau să treacă de el, gardul mare și ruginit de fier părea mult mai înalt decât își aminteau cei doi. O luară pe de-a lungul gardului până la stejarul cel noduros. Ajunși în fața lui, cei doi copii se opriră. Acum era momentul mult așteptat. 

Ari aruncă o privire spre sat. Căsuțele se vedeau așa de clar, cu luminile ferestrelor licărind în depărtare. Toată viața lor, toate persoanele pe care ei le cunoșteau și le iubeau se aflau în același loc, iar  ei urmau să plece pentru totdeauna, lăsând totul în urmă. Erau complet singuri în frigul și întunericul unei nopți aspre de octombrie. Bruno o prinse pe Ari de mână, amândoi stătură așa vreme de câteva minute, admirând priveliștea din vale. După aceea, cei doi își întoarseră privirea spre gard. Dincolo de el, cât puteau privi cu ochii, era doar o pajiște cu câțiva copaci și mărăcini. În depărtare se vedeau siluetele unor eoliene demult distruse de vreme.  Nimic care să le dea semn că ar fi fost vreun picior de om prin aceste părți. Bruno începu să escaladeze copacul, atent să nu-și lase greutatea pe o cracă prea subțire. Era mult mai greu să urce în bocanci, iar rucsacul din spate îl împiedica să se miște cu ușurință printre crengile dese de sus. Ajunse într-un final pe crengile care se aplecau deasupra gardului. Asta era partea cea mai dificilă. Cu grijă încercă să se prindă de gard, fără să alunece sau să rupă craca pe care era cocoțat. 

– Ai grijă, strigă Ari și își puse mâna la gură, privind cu ochii înfricoșați la fratele ei contorsionat pe crengile care stăteau să se rupă. De-abia când acesta alunecă încet și ateriză cu picioarele pe pământ, Ari răsuflă ușurată. Fugi lângă gard și zise cu zâmbetul pe buze: 

– Ai reușit, nu pot să cred! Hai că nu pare chiar așa de greu. Așteaptă-mă și pe mine!

Cu un nou val de încredere, Ari începu să escaladeze copacul. Era nerăbdătoare să ajungă și ea pe partea cealaltă. Se urcă cu repeziciune, piciorul fugindu-i de câteva ori. Când se apropie de gard, crengile începură să trosnească tot mai tare și păreau că au să se rupă în orice secundă. Ari se opri și se dădu înapoi, încercând să găsească o altă creangă mai stabilă de care să se țină. 

 – Aruncă-mi mie ghiozdanul, Ari! Să îți fie mai ușor.

Ari își dădu jos ghiozdanul și îi făcu vânt peste gard. Acesta ateriză în brațele lui Bruno. Acum, eliberată de greutatea ghiozdanului, fata încercă din nou să se apropie de gard, dar simțea cum crengile se apleacă prea tare sub greutatea ei. Inima îi bubuia în piept și simțea tot mai mult cum îi pune disperarea stăpânire pe trup. Nu vedea nicio cale de a se apropia de gard fără să își piardă echilibru sau fără ca crengile să se rupă. Se simțea încolțită. Ochii începuseră să i se umezească și i se puse un nod în gât. Nu putea să creadă că tot planul lor se termina din cauză că ea nu era în stare să sară un amărât de gard. Nu putea nici să riște să își rupă vreun picior, așa nu ar avea nici cea mai mică șansă să supraviețuiască dincolo de gard. Era atât de frustrată de situația în care se găsea și îi venea să strige după ajutor. 

– Ari, nu te bloca acum, la final! Hai că poți să ajungi la gard, la fel cum am putut și eu! Știu că sună de parcă se vor rupe crengile, dar cred că sunt mai rezistente decât par. Hai că poți, ia-o încet și cu grijă. 

Bruno încerca să își încurajeze sora, deși începu să realizeze că el era blocat pe cealaltă parte a gardului și nu s-ar fi putut întoarce acum, nici dacă ar fi vrut. 

Ariana se apucă zdravăn de crengile de sus cu ambele mâini și cu piciorul încercă să ajungă la gard. Scoase un țipăt ascuțit când aproape alunecă, dar își reveni repede după ce își poziționă piciorul între barele de metal. Cu o mână se prinse de gard, în timp ce se ținea încă de crengi cu cealaltă. Reuși într-un final să se coboare de pe gard și să ajungă dincolo. Ateriză în genunchi, tremurând din toate încheieturile. Nu după mult timp, cei doi frați porniră în necunoscut. Erau pentru prima dată în viața lor de cealaltă parte a gardului. 

_______________________________________________________________________________________________

Două săptămâni dură până soldații îi găsiră pe cei doi copii rătăcind prin pustiul de dincolo de gard. Erau murdari și obosiți, și când soldații îi înconjurară, abia aveau putere să mai stea în picioare, darămite să încerce să fugă sau să reziste în vreun fel. Fuseseră încărcați în spatele unui camion și coborâți în fața porții principale a satului. Mai multă lume se adunase să vadă ce se întâmplă. Aceștia fură escortați de soldați în salon, unde Mama cea Mare, împreună cu alte mame, le aștepta sosirea. 

– Aveți mare noroc că i-am găsit într-un final. Și mai mult noroc că Compania de Război v-a recuperat marfa fără costuri adiționale. Amândoi sunt întregi și fără probleme, poate doar puțin speriați. 

– Mulțumim nespus, suntem pe deplin recunoscătoare că ne-ați adus fiica acasă. Iar pentru băiat, ne bucurăm că putem în cele din urmă onora datoria făcută. Vă rog, puteți să îl luați acum, e al vostru și ne cerem scuze pentru întârzierea neprevăzută. 

Ochii Arianei, care erau fixați la carpeta cu modele, se umplură de lacrimi. Zilelele nesfârșite de rătăcire in pustiul de peste gard, frica, foametea și epuizarea, toate fuseseră in zadar. Tot ce făcuseră, toată lupta lor se termina cu aceeași concluzie. Bruno tot urma să fie vândut Companiei de Război. Totul fusese degeaba. Simțea cum întreg pieptul i se umple de furie din cauza acestei nedreptăți. Deodată se aruncă în genunchi și în lacrimi o imploră pe Mama cea Mare:

– Te rog, te rog, mamă, nu îl vinde pe Bruno. Este tot ce te rog, îl iubesc, am crescut împreună. Aș face orice, numai să nu îl vinzi. Dintre toți îmi este cel mai drag. Și nu pot să știu că nu o să îl mai văd niciodată. 

– Draga mea, eu nu am puterea asta. Bruno a fost vândut încă de la naștere, la fel ca toți băieții născuți în sat. Ei sunt proprietatea Companiei de Război. Iar noi, noi trăim într-o lume în care singurul lucru pe care îl avem este propriul nostru corp, capabil să producă copii. Noi avem corpuri productive. Dar ei, vor produce și ei, pentru Companie. Vezi tu, vei crește și vei înțelege. Crezi probabil că noi, mamele, suntem crude, că nu îi iubim pe băieți. Dar nu este chiar așa. Când se naște o fată, ne bucurăm că o putem crește ca pe o fiică, că avem un copil al nostru. Dar când se naște un băiat, ne bucurăm că ne putem hrăni familia. Chiar dacă ni se rupe sufletul când știm că trebuie să îl dăm. E o durere cu care și tu vei învăța să trăiești, de dragul familiei tale. 

– Atunci vinde-mă și pe mine. Nu vreau să devin mamă, nu vreau nimic din ce tocmai mi-ai spus. Tot ce vreau e să nu-l las pe Bruno singur, așa cum i-am promis.

Mama cea Mare cântări pentru câteva secundele spusele fetei. Se abținea cu greu să nu răsufle ușurată la gândul că erau salvați. Cu vânzarea neașteptată a unui alt copil aveau resursele asigurate să treacă încă o iarnă. Și nici nu trebuia să convingă pe nimeni, practic oportunitatea se ivise ca pe un platou în fața ei. Privind-o pe fată în ochi, spuse: 

– Dacă asta îți dorești, fie. Puteți să o luați și pe ea. 

Toate mamele se răzvrătiră la auzul acestei idei. Unele începură să strige, altele să plângă. Niște reacții foarte departe de cele din seara în care vânzarea lui Bruno fusese anunțată. Era de neacceptat ideea vânzării unei fete, deși nu era tocmai neîntâlnită. La auzul spuselor Mamei Mari, soldații apucară cei doi copii și îi escortară rapid înapoi în camionetă. Bruno o privea furios pe Ari, care zâmbea satisfăcută. 

– Cum ai putut face una ca asta, Ari? Cu ce mă ajută că și tu vei ajunge să suferi cu mine, cot la cot, în ceva mină uitată de lume? Dintre toate prostiile  de pe pământ, asta e cea mai mare din lume. 

Ari răspunse fără să ridice privirea către fratele ei mic. 

– Nu aș mai fi putut sta nicio zi în casa aceea. Nu după câte am văzut noi. Lumea noastră nu s-a sfârșit așa cum credeam. Iar cât timp suntem împreună, mai avem multe de descoperit. 

🖊️🖊️🖊️

Parte din open-call 2024. Curatoriere & editare de Maria Martelli. Corectură de corin.