Și așa e liniște 

Am hotărât să ne odihnim după o zi de mers. Până la colonia de pe Argeș mai aveam o zi de traversat câteva păduri și câmpia, până la lunca îmbelșugată care ducea spre Dunăre. După ultimii pași pe pieptișul dealului, mi-a venit un val nou de energie și m-a cuprins bucuria când am zărit de pe belvedere cupola cerului: jos, sorgul prindea culorile soarelui la asfințit, lila-maronii, iar spicele sale cu bobițe rare, dar grele lăsau adierea vântului să le unduiască și să formeze șuvițe hipnotizante în lan. Mi-am pus desaga la baza unui copac și m-am sprijinit de el, hotărâtă să meditez o vreme. Am verificat întâi plăcuțele solare de pe întinderea cerului, eram mulțumită de unghiurile lor, formația acestora era perfect ventilată. Aveam nevoie să mă conectez mai bine cu peisajul. Deși efortul îmi ascuțea de obicei simțurile, azi percepusem o absență, o discontinuitate. Nici frumusețea lui Maai nu mă ajutase. 

– Mă duc să chem niște vreascuri, mă anunță ea, iar adierea serii îi făcu părul să danseze și îi dărui o aură ciufulită. 

Am îngânat ceva și am intrat în repaus meditativ, cu ochii întredeschiși. Am urmărit cu atenție cum pașii ei se stingeau în desiș, apoi chemarea i s-a înălțat, la început abia șoptită, apoi cristalină, și a gâdilat copacii cu vibrații delicioase până la rădăcini. Trunchiul de care mă sprijineam a făcut puțin loc scobiturii din coloana mea lombară și mi-am văzut de treabă. Am căutat să primesc câteva furnici printre degete, iar ele m-au ciupit prietenește și s-au înghesuit în scobitura degetului mare, să dormiteze. 

Bine stimulată, am cerut conexiunea la furnicile cu aripi și ele m-au condus pe fire telepatice până acolo unde își pregăteau noi mușuroaie. M-am destins și mai mult scanând și calculând densitatea pământului acolo unde acestea cotrobăiau și aeriseau solul. Aveam conexiunea perfectă la pământ și aer. O parte din atenția mea era cufundată în galerii, ascultam mișunarea, o parte observa culorile asfințitului și, cu o concentrare ascuțită și permanent ajustată, lipsită de încordare, mângâiam cu privirea laturile plăcuțelor solare. Palele de vânt șuierau subțire în joc liber printre ele. Razele de soare străfulgerau incandescente, azuriul era înecat într-un lila fumuriu lângă linia orizontului, furnicile se strecurau prin galerii, ascultam liniștea.

Gata, e liniște, fata mea, îmi șoptește bunica Mașa. Chipul ei dolofan îmi apare în amintire, țintuindu-mă cu ochi cenușii ca întinderea de unde te aștepți să vină ploaia amânată. Da, când se abătea ploaia era cea mai adâncă liniște. Înainte de asta mă sufocam, aproape că îmi luam zborul de la atâta nevoie de aer, după zvârcolire izbucneam în plâns, îmi curgea o singură lacrimă grasă, lăptoasă, care mi se rostogolea pe buze, și atunci se auzea în depărtare tunetul, iar fulgerul lumina fețele înspăimântate ale părinților mei. De la un punct încolo, tiparul fusese descifrat, întrucât prea mulți copii sfârșeau cu acea lacrimă plină pe buze înaintea furtunilor violente ce se abăteau la începutul secolului pe pămânțelul nostru. Și în sfera lacrimii s-a putut vedea ceva care a inițiat câteva schimbări pe planeta noastră altădată nemângâiată. 

Eram numiți „viradorix”, un cuvânt pe care îl prețuiam din mai multe motive. Iubeam cuvintele și găseam în acel apelativ hrană sufletească atunci când mă mai îndoiam de mine și de misiunea noastră în general. Făcea referire la miradoare, locurile unde ne plăcea să creștem cu atenția noastră armonia pe pământ și să menținem plăcuțele solare și distanța dintre ele în ideală înclinare, spații deschise unde aripile păsărilor se întindeau, vântul zburătăcea chica vulturului, pietrele se toceau cuminți și soarele răsfăța nisipul. Ascultam vibratoul mulțumit al planetei. „Viradorix” cuprindea și sensul termenului viratoare, antene psihice care se ameliorau odată cu experiența. Unii dintre noi eram dotați cu ele și întrețineam o relație nouă cu natura, te absolveau de suferință dacă erai dispus să colaborezi în acest fel cu ea. În lacrimile unora dintre copii, oamenii văzuseră explozii, un foc care avea să mistuie viața, așa cum și încăpățânarea oamenilor de a supune natura se înălța falică și neîndurătoare peste vietățile și stihiile care, în partitura lumii, cereau un rubato și, în loc, primeau bastoane pe spinare. Unii descoperiseră că nu numai omul se putea armoniza cu natura, dar și natura ajunsese un ecou sinistru al dorinței de pe Terra. 

Alții aleseseră să rămână la fel ca înainte, îndârjiți să aducă prin voință ploile, să îndoaie materia strângând din maxilare, să provoace migrații artificiale de păsări, să taie totul cu focul rachetelor, să instaleze rețele întunecate, să calculeze doar strânsoarea, să provoace tsunamiuri, să despice când voiau ei cerul. Era atât de multă presiune, de atâta răscolire plângeau puțurile, minele nădușeau și straturile sedimentare se topeau cu forța a zeci de vulcani. Căci focul avea să iasă nu din soarele de pe cer, ci din straturile pământului. Așa cum un scriitor vizionar explicase în numeroasele lui cărți, Gaia urma doar să stea cu spatele la oameni, să își scoată cu hotărâre mațele și să se scufunde odată cu rasa umană în vâltoarea de necuprins a focului primordial, până când pura incandescență avea să distileze zoaiele și să excizeze din corpul său acea forță nenaturală cu puteri de domino. Puseseră oamenii alți oameni la jug, dar până la urmă treziseră la viață bourii mitologici din crângurile vechilor ere. Și bourii erau furioși, copita lor dădea și dădea în pământ până când scânteia astfel aprinsă amenința să aprindă și să comprime totul într-un nou punct al creației. 

Din fericire, nu se ajunsese până într-acolo. În urmă cu patruzeci de ani, după ce în lacrimile noastre fuseseră văzute firicelele stacojii de furie ale naturii și dezastrul de la colț, o parte din societate a înlemnit. Și bine că a înlemnit. Nu era decât o stare necesară de conducție spre om: de la lemn, de la plante, de la vânt, de la culorile și freamătul naturii. Și așa omul stătea până înlemnea și el, învăța să aștepte și să răspundă, asculta și colabora. Întâi vorbea natura, apoi acționa omul. Și omul se împlânta mai bine în pământ, se însorea, se avânta.

Viradorix ca mine și ca Maai fuseserăm copii-pionieri în această nouă relație datorită capacităților noastre extrasenzoriale și, în concentrarea noastră, în ani de meditație și repaos vegetativ, dar și de ființare fluidă, răspunzând permanent la stimulii naturali, realizaserăm în consens cu mediul niște scurtături, scurtcircuite ce formau o rețea neuronală simbiotică între om și restul naturii. Le numeam „plăcuțe solare”, chiar dacă ele nu aveau atât de mult de-a face cu soarele, ci cu tot ce era luminat și în continuă mișcare. Aceste plăcuțe erau străluminate, prea puțin fizice, mai degrabă obiecte la granița dintre lumi, create prin concentrare și influx de energie. Nu le vedeau decât viradorix, însă oricine cu o minimă deschidere putea să-și îmbunătățească răspunsul la mediu conectându-se la ele. Dacă le percepeai, aflai informații despre vânt, cicluri solare, nevoia pământului de a fi cultivat cu anumite plante, momentele ideale pentru semănat și recoltat. 

O altă parte importantă din această relație a fost că medierile plăcuțelor ne-au învățat cum să ne descotorosim de tensiunile psihice care ne aduseseră pe pragul dezastrului. Aceste tensiuni erau stocate nu numai în oameni, ci și în obiecte, locuri și fenomene naturale. Presiuni, forțări, impuneri de tot soiul, violări de limite, frici, viteze prea mari, aglomerări de evenimente, pumni dați în masă peste documente semnate fără nicio considerație, toate erau acte împotriva naturii. Omenirea avea nevoie să trăiască altfel, fără ochi scoși, vene umflate și respirația tăiată. Asta constituia o parte esențială din misiunile noastre de viradorix, deoarece aceste tensiuni erau cristalizate și era nevoie de o mângâiere a locurilor și a obiectelor, de o eliberare a lor, condusă în paralel cu înmuierea fibrei din om. De cele mai multe ori, înainte de mângâiere, eram martori la un duium de furii. Ca să respectăm cât mai bine afinitatea noastră cu mediul, grupurile de viradorix acționau cu precădere în locurile natale. Eu și Maai ne născuserăm la câmpie și de câteva zile o luasem iar la drum  pe lângă râul argintiu ca să eliberăm energiile stagnante de la un picior de mănăstire. 

Aveam de-a face cu o problemă obișnuită: în acel loc, oamenii nu se mai putuseră opri din construit clădiri, blocuri-turn peste căsuțele pitite la umbra lor, diverse anexe, tuneluri subterane și scări prin care ocoleai mult ca să ajungi la alt etaj, iar când, în cele din urmă, constataseră că era necesar să te strecori lateral ca să înaintezi, curmaseră lucrările, iar acel conglomerat de-abia că mai respira prin gurile de beton căscate spre un afară care refuza să îl mai conțină. Acest monstru fusese un exemplu de evitat în societatea noastră, care mai păstra din acea arhitectură multicefală doar gurile: în clădirile din materiale naturale aveai impresia că pluteai, atât erau de aerisite de cavități de ventilație și sisteme de filtrare a aerului. Dar adunătura de beton rămăsese pe loc, făcea în continuare aerul irespirabil, iar la baza ei era ruina unei mănăstiri care fusese construită cu câteva secole înainte și instigase necazul. Acea mănăstire avea ceva de mărturisit și aveam să aflăm ce. 

– Dormim câteva ore? am întrebat-o pe Maai după ce am mâncat câte două lipii de sorg înmuiate într-o mâncare zemoasă de dovlecei. În lumina focului care pâlpâia între noi, silueta ei se subțiase și vedeam cum îi tresărea așteptarea în piept. Îmi plăcea mult să mă pregătesc cu ea, așa că ne-am îndreptat atenția amândouă spre zona unde zvâcnea inima. Emoții încă nedeslușite și niște colțuri de umbră se intersectau într-o agitație de modă veche. Pe piciorul ei, furnicile adormiseră în formă de semilună. Liniștea era întreruptă doar de fornăitul unor vaci care adormiseră în crângul din spatele nostru. Lemnele din foc se destindeau și se prăbușeau pe rând. Mi se închideau ochii și doar Maai ținea sub observație peisajul psihic pe care îl culegea deja de la distanță, de la piciorul mănăstirii. Cu un surâs s-a întins pe spate, lumina lunii îi scălda fața și umerii. 

***

Mă gâdila o geană de lumină. Auriul răsăritului juca pe frunze și m-am întins cu poftă. Cu grijă să nu o trezesc pe Maai, m-am întors pe o parte și mi-am odihnit ochii. Plăcuțele solare îmi ajustau starea, razele de soare le făceau vizibile în înălțimi când și când, le dădeau o soliditate poroasă și sidefată. Căldura se insinua în mușchi, fasciile mi se înmuiau și sistemul meu nervos era curat și amplificat, ca un cristal de stâncă luminat câteva secunde pe zi de o rază care pătrunde printr-o firidă în grotă. Reverberația pe care o primeam mă ținea într-o trezie veselă și ușoară. Eram pregătită. Am mai zăbovit savurând mișcarea unduitoare din șolduri a unor oameni care secerau în vale o porțiune de sorg, ca să elibereze solul pentru o altă cultură. Îmi amintea de figurile elicoidale care ilustrau teoriile complicate despre legătura noastră cu natura și felul în care prevedeam – sau, mai bine zis, aflam la timpul potrivit – fluctuațiile din ambianță. 

 În zonă era luncă, terenurile altădată otrăvite de pesticide și insecticide fuseseră inundate de Dunăre, iar întinderea de apă se unise cu firele altor râuri până aproape de zona de deal. După o vreme fuseseră construite baraje care dezveliseră solul la soare, iar flora spontană îl vindecase într-o măsură. Acum se testa ce culturi îl puteau stimula mai departe. 

– Țââ…ții….șooaaa…reee, șopti Maai și se ridică asudată în capul oaselor. În stratul eteric din zona feței sale împungeau colțuri de oase, scobituri de articulații și guri amestecate cu șiruri de dinți în nuanțe de verde putred. Nu cred că am dormit, continuă telepatic, în așa locuri nu am mai călătorit în vis, eram făcută ghemotoc. Îmi ieșea capul prin coccis, rămăsese numai un strop de viață, cât să prelungească suferința, nu știu dacă eram fetus sau un cuib de pui de șoarece lepădați. În ochii ei se citea tristețea fără speranță, o cătrăneală deposedată de forțele de schimbare. Zâmbea și menținea tristețea din ochi ca într-un căuș de apă dintr-o cascadă.

– Hai să ne adunăm, am îndemnat-o. Am băut un ceai rece de plante și am stat alături, lipite, să ne echilibrăm cu un vânticel care ne gâdila pielea. Am sorbit din energia sa până ne-am încărcat bine, iar jos, în vale, auzeam rotațiile hipnotizante ale motoarelor eoliene cum trăgeau din înalturi spiritele de creștere. Era normal să pălim de la acordajul la aceste ecouri de schimonoseli psihice și știam că de-abia percepuserăm straturile inițiale ale coșmarului pe care Maai deja îl sesizase. Însă soarele ne curgea prin vene și rozul de rodie din obrajii ei era din nou înflăcărat.

Ne-am strâns puținele lucruri și am căutat umbra de după-amiază de pe malul Argeșului. În orele care au urmat, am înaintat până la destinație, atrase de o răceală nefirească pentru acea zi de august. Ne apropiam. De unde până atunci ne însoțiseră șopotele râului, mireasma florilor și iarba, peisajul a început să se schimbe, întâi ici-colo câte un pietroi, apoi mormane de moloz, vârfurile despicate ale unor blocuri, după care întinderea cerului a scăzut din ce în ce mai mult, lăsând locul basoreliefurilor ciuntite și straturilor bombardate de timp ale unor construcții brutaliste. Oamenii nu mai trăiau aici de peste un deceniu și nimeni nu se mai încumetase să facă muncile de debarasare pentru a înălța noile așezăminte. Nici cele mai cutezătoare ierburi nu creșteau. Betonul armat, fiarele sale și molozul curgeau încontinuu, o avalanșă întinsă pe zeci de kilometri ce se metamorfoza lent, se surpa, crea noi piscuri. Mergeam pe Argeș în gios, altădată un mal frumos. 

Se lăsa înserarea. Înaintam ca prin melasă. Maai găsi o mică porțiune de pământ de la marginea mutantului de beton și se întinse. Am lăsat și eu desaga și m-am pus alături. Ținându-ne de mână, ne-am împins fețele în sol și am adulmecat mirosul lutului din adâncuri, să prindem suflu și să putem să rezistăm cât mai mult în răcoarea rarefiată ce venea dinspre urieșenie. Era bine și voiam să ne păstrăm echilibrul în continuare, așa că am înghițit pe săturate energie din sucurile eterale ale ierbii. Am descărcat amândouă topografia și am văzut pe harta mentală cel mai dens punct. Acolo aveam treabă. Ne-am ridicat liniștite, deși văzuserăm ce aveam de înfruntat. Am pus picior după picior în față, în sus, tot mai sus, și Maai dădu să cânte. Am atins-o pe umăr și am oprit-o; nu venise încă momentul. După două ore de mers mecanic și cățărat imposibil, mai mult simțind decât văzând, ne-am oprit la buza unui amfiteatru cu un hău în mijloc: urma să coborâm și am hotărât să o luăm oblic. De fapt eram deja purtate, nu hotăram direcția și nici nu mai conta că pe cer se stingeau și ultimele stele sub Luna nouă. Negura ne trăgea, alunecam și corpul ni se frângea ca să se strecoare printre ridurile de ciment și spuza de pietroaie. 

Ne-am rostogolit până la baza unui zid, multe dintre cărămizi de-abia își țineau echilibrul, iar Maai a pipăit peretele, apoi și-a unit degetele mari și arătătoarele și a stat așa să-i dea căldură. În lumina mijită a răsăritului am văzut ce îmi arăta: un desen naiv, un romb brodat pe margini  cu flori și aștri, înăuntrul căruia erau reprezentați un bărbat cu mâinile ridicate în semn de resemnare, cu o sprânceană în sus, și o femeie cu o maramă înfășurată pe gât, ce părea să o sugrume, cu pleoapele căzute peste ochii bulbucați și o gură mică, acrită și tristă. Fusta îi venea până sub sânii lăsați, iar de la mijloc o acoperea un zid. 

Aerul deveni înecăcios și am recunoscut presiunea din copilărie care îmi lipea plămânii de coaste și-i ținea acolo, tensiunea ploii amânate din cauza voinței umane. Maai luă cu două degete din azuriul răsăritului și creă o cupolă de lumină în care am putut să expir. Odată cu răsuflul meu lung, se auzi din nou acel freamăt stins: puul…piii….șoaaree…, țââ…ții…șoaaare, buu….zi…șoaaree. M-am întins pe pământ în timp ce Maai a cântat în limba ei inventată, lumina pe care o aprinsese peste colos ne dădea tărie, îndemnam energia stagnantă să se târâie de sub ziduri. Ea o rugă: Dezidera, oaue aerai! Începură să cadă fulgi de energie psihică reziduală, o iluzie optică, formată de energia albastrului invocat din cer de Maai, care crea oglinzi ce falsificau perspectivele. De fapt, fulgii aceștia de un verde întunecat, ca niște resturi de broaște tasate, ieșeau treptat din temelii. Aveam de-a face cu fantome mărunțite. 

Nici măcar Dumnezeul vechilor vremuri nu încuviințase așa-zisul sacrificiu care stătuse la baza înălțării acestor construcții, ci abătuse ploaia și vântul peste Ana lui Manole și Goikovița altui zidar de la sud de Dunăre,  în drum spre supliciul lor etern, doar-doar ca domnitorii acelor ținuturi să înțeleagă că faptele lor nu sunt conforme cu rânduiala din mediu. Totuși, nici laptele picurat pe ziduri nu putuse să sature pofta asupritorilor acelor locuri. Bărbați, femei, copii, natura întreagă, cu toții fuseseră striviți, astfel încât niște construcții umane să fie înfipte în pământ și să dăinuie. Și acum căptușeau zgura, sufletele lor cătrănite nu se duseseră în patru zări, ci sub ciment. Nu lăsau vegetația să încolțească tocmai pentru a vegeta ele și a bloca viața. Erau fărâme peste tot. 

…re….re…re…, dădu să se audă strânsura dintre ziduri. 

Mă așteptam ca fantomele să se înalțe, însă multe rămâneau sub fundație. Cântecul lui Maai le ademenea să se ridice, să se ducă în lumina ce începea să se spiraleze. Pe măsură ce le momeam din sălașele lor, simțeam cum vor să ne strângă pielea și să ne comprime. Rămășițele de mortificare ajunseseră în suspensie doar puțin deasupra uscatului. Urme negru-indigo ne tulburau vederea și ne încâlceau rețeaua de captare senzorială. Ne atingeau pielea uneori molatic, alteori rapid. Fragmente de membre vinete, amprente de pumni, sâni striviți, hălci de carne tumefiată, toate aceste meduze fantomatice, din când în când solidificate la contactul cu noi, ne mușcau și urcau spre sfârcuri, gât și păr. Doreau să își sudeze țesuturile de ale noastre, să ne ia în posesie, să ne facă și pe noi mortar. 

Fire de păr năclăite de sânge, împreună cu resturi de placentă mumificată, se insinuară printre noi cu o energie slabă, dar îndărătnică, să ne amețească, să ne facă una cu materia ieșită din mâna omului. Maai scoase din buzunarul fustei o piatră lucioasă cu incrustații de zeolit, și cu ajutorul ei le separă particulele, ca să poată fi aspirate în lumină. Ne-am văzut din nou întregi pentru câteva clipe prin iureșul de puncte și decupaje înnegurate. Coji de piele se azvârleau să ne taie retina și sărătura uscată de lacrimi ne ciupea buzele, roiuri din aceste fragmente se uneau ca să ne atace cu ultimele puteri, dar mult nu mai rămăsese din ele, le aținteam cu compasiune și le țineam la distanță. Maai țesea rețele de lumină cu degetele și le mâna în multe direcții, spre soarele ce se ițea. Adăuga roz și violaceu în umbrela de lumină ca să le mai aline, în timp ce răsăritul îmbrăca marginile lumii. 

Ecourile plânsetelor de femei, icnetele bărbaților care în zbor se izbiseră de sol, inimile de fetuși rămase miez se amestecau zgomotos. Maai desenă în aer litera R și L, apoi mângâie aerul mult timp. 

…lee…leeee…leeeee…leeeeee, vacarmul devenea lent un cor de voci subțiri, în stilul muzicii populare balcanice. Tare, din ce în ce mai tare, până sunetul deveni așa de ascuțit că fantomele rămase încă între lumi se uniră dintr-odată într-un arcuș, se distilară într-o undă sonoră ce despică peisajul și se pulverizară împreună cu toate zidurile. Am rămas doar eu și Maai într-un deșert cu dune moi. 

Trebuia să avem grijă cum călcăm, riscam să ne îngropăm în finețea lacomă a acelei uscăciuni și nu ne dădeam încă seama cât de adâncă e. Am mers cu pas ușor până acolo unde începeau smocurile de iarbă și am dus departe pe tălpile noastre praful eliberat. Atmosfera încă tremura de acel e victorios, care spulbera pustia și al cărui ecou umbla să împletească niște curenți de aer și să cheme picurii de apă ca să îi stingă setea. 

🖊️🖊️🖊️

Parte din open-call 2024. Curatoriere & editare de Maria Martelli. Corectură de corin.