Statistica și topografia distrugerii

Tatăl ei îi spusese că are în sânge statul la coadă. Bunica ei a stat la coadă, mama ei a stat la coadă, și acum venise rândul ei. Încăperea mirosea a dezinfectant, apă stătută, naftalină și cel puțin trei tipuri diferite de parfum. Coada se întindea până la capătul străzii, însă ea a avut norocul să fi ajuns mai devreme. Trecuse printr-o ușă uriașă de sticlă, iar acum privea prin ea la adunătura de oameni de afară. Formau imaginea unei coloane vertebrale disciplinate, parcă deja obișnuită cu ordonarea sistematică a actului de a sta la coadă. În stânga ei, o etajeră pe care sticle și sticluțe de diferite feluri erau închise în cutii antifurt. Pe peretele din față stătea un afiș uriaș care-i amintea: costă numai 50 de lei să dormi bine; lasă-ți visele deoparte. 

Își scoase un șervețel din geantă și își tamponă ușor cearcănele. În ultima vreme lăcrima în momentele cele mai inoportune, iar ochii i se transformau în creier, le creșteau mici vinișoare roșii care-o usturau. Același șervețel și-l înfășură în jurul degetului arătător, a cărui cuticulă o mușcase atât de tare, încât îi dădea sângele. Ar fi vrut să se spele pe mâini, însă ar fi preferat să-și sugă propriul sânge în public decât să-și piardă locul la coadă. Doamna din spatele ei ofta agresiv și-și ștergea fruntea cu batista pe care, credea Sabina, o ținea în geantă de când stătuse ultima oară la o astfel de coadă, în urmă cu patruzeci și unu de ani. Probabil că oftatul metodic avea rolul de a o convinge pe Sabina să o lase în față, ceea ce și făcuse în momentul în care-i observă ridurile care îi curgeau de pe frunte până pe mâinile tremurânde și în jos pe picioare. Mulțimea de afară avea ceva inerent caustic, părea că fiecare dintre cei de acolo ar avea abilitatea de a topi mânerul ușii farmaciei.

– Nu vă supărați?! Nu vedeți că așteaptă oameni?! o întrebă farmacista, în timp ce Sabina se reconecta la realitate. 

– Îmi pare rău. 

– Ce vă dau?

– Ăh, medicamentul acela nou, pentru vise. Pentru coșmaruri. Pentru când nu dormi. 

– Nu mai avem, îi răspunse farmacista incisiv, parcă cu o disimulată satisfacție meschină. Mai bine încercați la farmacia cealaltă. E la două străzi distanță, dar mă îndoiesc că mai găsiți ceva. Cu altceva vă mai ajut?

Sabina simți cum clădirea se închide cu ea. Încercă să se adune și ieși pe stradă. Telefonul îi tremura acum în mână în timp ce-i scria lui Carmen. Nu stătu mult pe gânduri și începu să anunțe fiecare persoană de pe stradă că nu mai existau medicamentele alea pentru vise, pentru coșmaruri, alea pentru somn. Coada s-a dispersat până au rămas doar cei care intraseră deja în clădire.

Când Sabina a ajuns acasă, Carmen era pe canapea, uitându-se la televizor. 

– Ai făcut rost?

– Da, îi răspunse Sabina aruncându-se pe canapea și cuibărindu-se lângă ea, am mers la toate farmaciile din cartier până să găsesc.

România se confruntă cu o situație fără precedent, se aude prezentatoarea.

– La ce te uiți? întrebă Sabina.

– La știri. 

O epidemie de coșmaruri legate de rețelele sociale și vise invadate de reclame cărora nu li se poate da skip. Fenomenul a alarmat specialiștii și populația țării deopotrivă, generând un val de neliniște și oboseală cronică în rândul celor afectați. 

– Poți să le oprești, te rog?

– Imediat, vreau doar să văd ce zice de coșmaruri. 

Totul a început când tot mai mulți români au început să raporteze vise perturbante în care…

– …erau bombardați de reclame interminabile și coșmaruri, a continuat Sabina. Îl știu pe de rost.

Oamenii afectați declară că își simt mintea atacată de algoritmi. În acest context îngrijorător, noul medicament promite să rezolve problema. Este conceput să inhibe visele, facilitând un somn adânc și neîntrerupt, continuă prezentatoarea.

Sabina și Carmen tăceau. Pe ecranul televizorului apăru un domn de vârstă mijlocie. 

Medicamentul acționează prin reducerea activității neuronale, astfel încât pacienții să se poată bucura de un somn calitativ. Desigur că este o soluție temporară, dar necesară. Situația rămâne sub strictă monitorizare, iar specialiștii continuă să investigheze posibilele soluții pe termen lung, a continuat acesta. Evident că medicamentul este cea mai bună opțiune la momentul actual, în care aproape întreaga populație se confruntă cu coșmaruri în fiecare seară. 

Sabina o sărută pe Carmen și se cuibări lângă ea. 

– Astăzi o să dormim. 

– Abia aștept, i-a răspuns Carmen. 

2

Nu mai dormiseră o noapte întreagă de luni întregi. Atunci când a început totul, Sabina numai ce se întorsese la facultate după șapte ani în care a amânat să-și dea dizertația. Terminase psihologia, iar în al doilea an de master a primit vestea. Tatăl ei avea nevoie de îngrijire, de cineva care să-i fie alături întreaga zi, care să-l hrănească și să-l spele. Amândoi au refuzat să angajeze pe cineva sau să-l ducă într-un azil. „Știam eu că nu te-am făcut degeaba, că o să vii să-mi aduci un pahar cu apă la bătrânețe”, spunea el în glumă, știind prea bine că avea doar patruzeci și cinci de ani. „Să vă pregătiți, mai are maximum trei luni”, îi spuneau medicii Sabinei. Cele trei luni s-au făcut șase, apoi un an, apoi trei, care au devenit cinci. În al șaptelea an, tatăl Sabinei s-a dus acolo unde cu siguranță ea nu îi va mai putea aduce un pahar cu apă, iar ea a rămas acolo unde paharul cu apă nu mai înseamnă, oricum, nimic. 

– La ce te gândești? a întrerupt-o Carmen.

– Scuze. Mi-am adus aminte de tata. Ce crezi că ar fi făcut el dacă ar fi trăit?

– Ți-ar fi scos ochii că ești cu mine și nu cu un coleg de-ai lui de muncă, a râs Carmen ironic. Te-ar fi amenințat cu dezmoștenirea, ți-ar fi zis de maică-ta, te-ar fi obligat să mergi să-l cunoști pe fiul nu-știu-cui. Eventual ar zice că exagerăm, că ne prefacem că nu mai dormim pentru atenție. 

Era adevărat. Probabil n-ar fi putut niciodată să o accepte. Uneori se întreba dacă măcar o iubise. Ei îi fusese, cel puțin, milă. Mintea i-a fugit instinctiv la tatăl ei, deși ar fi preferat să nu se gândească la el și, eventual, să schimbe subiectul. Să vorbească despre coada de la farmacie, să se uite la un episod din serial și să doarmă. Ar fi vrut să doarmă măcar două zile legate, să doarmă pentru cei șapte ani chinuitori lângă tatăl ei bolnav, pentru lunile în care a început să-și scrie dizertația, pentru birocrația deschiderii unui cabinet, pentru prieteniile care au dispărut și pentru coșmarurile din ultimele luni. 

– Poftim, îi întinse Carmen un pahar. Nu ești bătrână, dar ești distrusă. 

Sabina dădu pe gât pastila cu câteva guri sănătoase de apă, Carmen făcu la fel. 

A doua zi, pereții arătau altfel. Când s-a trezit, Sabina era singură în pat. În bucătărie, Carmen făcea cafea. A observat-o și a strâns-o în brațe. 

Din acel moment nu a mai existat o noapte în care să aibă coșmaruri sau să nu poată dormi. Trecuse jumătate de an, timp în care Sabina își terminase dizertația și-și deschisese un cabinet. În ziua în care a început să simtă că ceva nu mergea bine, era la o ședință de terapie. Clientul ei îi povestea despre tatăl lui, iar Sabina se uita la igrasia de pe tavan care-i aducea aminte de tatăl ei, care se albea la față și vomita de fiecare dată când încerca să curețe mucegaiul din baie. În ziua în care și-a dat seama de asta, pe când avea nouă ani, Sabina și-a deschis pușculița cu steagul Angliei și a scos cincisprezece lei. I-a băgat în buzunar și a fugit la magazinul alimentar de lângă bloc. Acolo, o doamnă de vârstă mijlocie fuma o țigară la intrare și s-a enervat când a văzut-o pe Sabina că vrea să intre. I-a cerut o soluție antimucegai și un burete, apoi și-a luat câteva minute să numere cei cincisprezece lei formați din monede de zece și cincizeci de bani. Întoarsă acasă, își puse o pungă folosită la gură și o prinse bine cu scotch. Tatăl ei dormea pe canapeaua din sufragerie cu telecomanda într-o mână și sticla de Neumarkt în cealaltă. Sforăia, așa că era momentul oportun să se ocupe de mucegaiul din baie. Cocoțată pe un scaun șubred, a început să dea cu soluție antimucegai pe tot peretele, frecând apoi cu buretele de vase. La final, era amețită și intoxicată cu clor. Când a găsit-o tatăl ei, a certat-o, iar ea și-a cerut scuze. Voia doar să ajute. 

– Nu-l mai suport, pe bune, intră în bucătărie și-mi vine să-i sparg capul. M-am săturat de el, îi spunea clientul Sabinei, trezind-o din reverie. 

Nu-i păsa de tatăl clientului ei. Privind în urmă, și-a dat seama că nu-i mai păsa nici măcar de-al ei. La douăzeci și unu de ani distanță, încă nu înțelegea ce era atât de greșit în dorința ei de a-i scăpa de mucegai. Nu înțelegea nici măcar de ce simțise nevoia să facă asta. Poate ar fi trebuit să-l închidă în baie și să-l lase să se intoxice. Poate nu și-ar mai fi irosit șapte ani din tinerețe spălându-l și schimbându-i șosetele și poate nu ar fi ratat șansa să-și dea dizertația cu colegii ei, să-și deschidă cabinet la douăzeci și trei de ani, nu la treizeci, când toți ceilalți au deja experiență, iar ea încă se obișnuiește. Poate dacă l-ar fi lăsat să se intoxice, nu ar mai fi trebuit să se întrebe acum de ce n-a acceptat niciodată că e cu o femeie. Probabil că n-ar fi aflat niciodată ce credea el despre asta, și i-ar fi putut rămâne în minte pur și simplu ca tatăl mult prea scârbit de mucegai ca să-l curețe de unul singur. 

– Mă mai asculți? i-a întrerupt șirul gândurilor clientul. 

– Da, și-a dat Sabina ochii peste cap. 

– Ce-ți dai ochii peste cap? Pentru asta te plătesc? Dau trei milioane ca să vorbesc în gol și tu să-ți dai filme de psiholog? 

– Nu, a răspuns Sabina seacă și a aruncat o privire spre geanta unde-și ținea pastilele. Abia aștepta să doarmă diseară.

– Așa mă gândeam și eu. Oricum te mai plătește dracu`, că nu ești bună de nimic. Și nici să nu te aștepți să mai vin data viitoare. Eventual găsește-ți alți fraieri pe care să-i fentezi să-ți dea trei milioane pe săptămână.

Clientul se ridică și plecă, în timp ce Sabinei îi era indiferent dacă se mai întoarce. Ar fi vrut să se întoarcă ea, însă, în timp, să-și spargă pușculița și să se ajute pe ea din prezent. Înainte să plece către casă, mai dăduse un ochi peste notițele ei de peste zi. Avusese trei clienți și un sfert de pagină de notițe. Nici măcar nu erau fraze, ci doar mâzgălituri, genul pe care le făcea mama ei pe bonuri atunci când vorbea ore în șir la telefon și avea nevoie de o activitate ușoară ca s-o țină concentrată. Își imagină că, dacă ar fi trăit mai mult, ar fi avut ea grijă de tatăl ei bolnav și ea ar fi scăpat de povara bolii lui. Era, oricum, mult prea târziu să mai conteze, căci nu se mai putea întoarce în timp. A stins becurile cabinetului, și-a scos cheile din geantă și a încuiat. În stația de tramvai mai erau trei persoane, o femeie gravidă alături de un copil până în șase ani și o bătrânică ce-i aducea aminte de bătrâna de la coada de la farmacie. 

3

Când a intrat în tramvai, și-a dat seama că mai era un singur loc liber și s-a așezat. Își imagina deja cum o va apostrofa bătrâna că n-o lasă să stea jos, cum îi va spune ea două și va ieși învingătoare, dar nu s-a întâmplat asta. Ce s-a întâmplat, în schimb, a fost că femeia gravidă a început să se clatine și să-și dea ochii peste cap până s-a risipit pe jos cu tot cu geanta uriașă de umăr și cele două plase cu alimente. Sabina a privit-o căzând și parcă tot ritmul situației a încetinit sistematic, în timp ce femeii i se rostogoleau merele din plasă pe lângă scaunele ocupate. Oamenii așezați și cei care stăteau în picioare i-au acordat atenție pentru câteva secunde, iar apoi unul dintre ei a împins un măr cu piciorul. Sabina și-a îndreptat ochii pe fața speriată a copilului de șase ani și și-a scos căștile din geantă. N-avea chef să mai audă oameni plângând sau plângându-se. Se întreba, totuși, cine a pus-o pe femeia aceea să-și cumpere mere, erau oricum prea scumpe. 

Ajunsă acasă, Carmen se uita la știri. N-o salută, deși o auzise intrând. 

– La ce te uiți? întrebă Sabina.

– N-ai ochi să vezi? La știri. 

Autoritățile raportează o creștere alarmantă a criminalității la nivel național. Potrivit datelor furnizate de Ministerul Afacerilor Interne, a crescut semnificativ numărul infracțiunilor nu numai în mediul urban, ci și în mediul rural. Fără precedent sunt jafurile, cazurile de violență și furturile înregistrate în marile orașe. 

– Oprește-le. 

– Pleacă dacă nu-ți convine, i-a răspuns Carmen tăios. 

Poliția și alte structuri de securitate vor spori măsurile de supraveghere, în speranța restabilirii ordinii și siguranței publice. Revenim cu detalii. 

– Nu te plictisești să te uiți toată ziua la știri?

Carmen a rămas să doarmă pe canapea, în timp ce Sabina și-a luat pastila de somn și s-a învelit într-o pătură, în dormitor. Prima dată când au dormit împreună, în urmă cu câțiva ani, Carmen i-a mărturisit că-i era frică să doarmă singură, iar Sabina a învelit-o cu aceeași pătură cu care se învelea acum. I-a promis că n-o va lăsa să doarmă singură niciodată. 

Televizorul încă mergea în gol când Sabina s-a trezit. I-a tras lui Carmen pătura subțire de pe ea și i-a împins spatele cu piciorul. 

– Stinge-ți televizorul ăla. 

S-a dus în bucătărie, unde observă că nu mai era cafea. Cu halatul pe ea, ieși din casă să meargă la alimentară. La colțul străzii, un polițist patrula cu o cameră mică de filmat prinsă pe piept. Trecu indiferentă pe lângă el, iar când ajunse aproape de strada de unde o cotea spre magazin, îl scuipă. Acestuia îi luă doar câteva secunde să-și dea seama de unde venea jetul sărat de salivă și o luă la goană după ea. Ea alergă, el încercă să o ajungă, ea alergă și mai repede, el obosi. Adrenalina pe care o simți nu se compara cu nicio emoție din ultimele șase luni. Își pipăi palmele și își mușcă cuticula de la degetul mare până îi dădu sângele. 

La magazin, un copil se căuta de bani prin buzunare. Numărase nouăsprezece lei în monede de cincizeci de bani și mai avea nevoie de un leu. Sabina își pipăi buzunarul din spate și simți două monede mai mari. Se apropie de copil și se aplecă către el. 

– Poți să te miști mai repede? Alții se grăbesc. 

Plăti cafeaua și se întoarse acasă, trecând fără jenă pe lângă același polițist, care era mult prea atent la telefonul lui pentru a o mai observa. 

– Îmi faci o cafea? o întrebă Carmen.

– Nu. 

4

Își aduse aminte de perioada în care se trezea mai devreme ca să o aștepte pe Carmen cu cafeaua făcută. Îi măsura zahărul, căci știa că-i place să fie dulce, dar nu prea dulce, și îi încălzea laptele pentru a-l face spumă. Învățase să deseneze în cafea, dar era diletantă, uneori îi ieșeau inimioare, alteori variante mai proaste ale unor cercuri abstracte. Atunci încă folosea răspunsul negativ la o rugăminte ca pe o modalitate de a destinde atmosfera. Răspundea cu un nu ironic atunci când cineva o ruga să facă orice, aștepta o secundă, iar apoi începea să râdă și făcea ce i se ceruse. Nu și de data aceasta. Carmen era cea care se prindea de fiecare dată și se abținea să râdă înainte de punch line. De cele mai multe ori se înțelegeau din priviri. Era de ajuns ca Sabina să ridice o sprânceană și să-și îndrepte privirea într-o parte, iar Carmen știa deja ce avea în minte. Când încă era la facultate, pleca în grabă de acasă după ce își beau cafeaua împreună și găsea abia la cursuri câte un bilețel lăsat de Carmen prin geantă. Le aduna și le păstra cu conștiinciozitate în mapa unde își aduna pdf-urile printate de la statistică. Era materia pe care o ura cel mai mult, dar bilețelele o făceau să uite de cât de dezagreabile erau formulele, instrucțiunile de SPSS și JASP, analizele de regresie sau codarea inversă. „Analiza de regresie este un instrument de modelare statistică, folosit pentru a determina un model al… mi-e dor de tine”. Zâmbea văzând caligrafia lui Carmen și cursul de statistică devenea mai suportabil. Astăzi nu numai că privea retrospectiv cu jena omului care s-a lăsat mânat de sentimente într-un anumit moment al vieții lui, ci începea să reconsidere importanța statisticii. Acum o privea drept unica știință care te ajută să înțelegi realmente și exclusiv lumea din jur. Șirul gândurilor i-a fost întrerupt de bătaia structurată a lui Carmen din picior. 

– Nu te mai suport. 

Sabina a fugit din nou din apartament și s-a împins printre polițiști cu camere video lipite de piept, un grup de oameni care scandau în timp ce alți doi se luptau în mijlocul străzii și șase copii care se jucau singuri, fără a se uita unii la ceilalți. În acel moment, lumea din jur arăta altfel. Sabina simțea că îi pulsa ceva în piept. Își atinse rapid buzunarul, ca să fie sigură că avea pastilele cu ea. În ultimele luni reușise să-și dorească să se descarce pe fiecare ființă care trecea pe lângă ea. Își ura vecinul de la etajul patru și-și dorea ca, de fiecare dată când dădea cu bormașina, să-și prindă încă și încă un deget. O durea capul încontinuu și simțea cum cineva îi bate cu ciocanul prin spatele urechii. Nu exista zi în care să nu simtă că-i trec bule de aer prin piept și că se transformă în valuri care-i ajung până în gât și au gust de suc gastric. Uneori i se estompa vederea și simțea o nevoie viscerală să smulgă ochii altcuiva și să-i folosească ea. Se uită în jur și-și văzu cuticulele însângerate. Își întoarse palma și observă că picături mari de sânge continuau să-i cadă printre degete. Veneau din nas. 

Împinse grupul de oameni care priveau lupta stradală și le ceru un șervețel, însă nimeni nu o băgă în seamă. Hiperventila și-și dorea să aibă forța necesară să-i împingă pe fiecare în parte și să urle din tot corpul. Începu să se audă ceasul primăriei și își aduse aminte că avea o programare cu un client. Cu mâna lipită de nasul sângerând începu să fugă prin mulțimea de oameni, în timp ce migrena o făcea să se clatine și să fugă precum un copilaș care învață pentru prima dată să umble. Trecu pe lângă magazinul alimentar, unde o văzu pe vânzătoare fumând o țigară și-și dori din tot sufletul să i se strice bricheta. Mai scuipă o dată bărbatul de dimineață și o luă la goană hămesită până văzu un taximetrist. Intră în mașină și îi ordonă s-o ducă la cabinetul ei. Îl ura din tot sufletul pentru că asculta știrile și nu muzică. La durerea de cap, înțepăturile din piept și vederea încețoșată s-a adăugat un sentiment adânc de renegare. Pardon, de o dorință de renegare. Ar fi vrut să se dezică de tot contextul ei trecut și prezent. Și-ar fi dorit ca tatăl ei să reînvie, doar ca să-i spună cât de mult l-a urât. Taximetristul depășea pe linie continuă și claxona agresiv, până ce Sabina s-a urcat pe scaunul din față și a apăsat pe avarii. 

– Pe mine mă duci vie la cabinet, m-ai înțeles?

Pe stradă nu mai vedea grupuri de oameni, ci un monolit hiperindividualist, departe de a mai fi uman. Taximetristul continua să claxoneze, înjurând și trimițând ceilalți participanți la trafic înapoi la origini. 

Când a ajuns la cabinet întârziase deja șaisprezece minute, iar clientul ei o aștepta în fața clădirii. Abia când se apropie conștientiză că era o clientă. O salută și își căută frenetic cheile prin geantă și prin buzunare. Odată ajunse în biroul ei, care cândva era decorat cu printuri și suporturi de lumânări, dar care acum era anost și corporatist, Sabina s-a așezat pe scaun și și-a scos carnețelul pentru notițe. 

– Spune. 

Era prima dată când o vedea pe femeia din fața ei și era mult prea plină de adrenalină ca să-și aducă aminte să o întrebe cum o cheamă. 

– Mă numesc Marta, în primul rând. Nu știu ce ar trebui să spun sau cum ar trebui să încep, dar simt că nu mai pot continua așa. Cred că ești ultima mea scăpare. 

5

Sabina dădea aprobator din cap în timp ce mintea-i era în cu totul altă parte, aducându-și aminte de prima ei ședință de terapie. Era prepubertară, iar tatăl ei o certa constant că e mult prea sensibilă. Ce nu știa el era că purta pe umerii ei înguști povara emoțiilor tuturor oamenilor din jurul ei. Fiecare interacțiune o consuma puțin câte puțin. Acela a fost momentul când s-a imaginat pe sine în locul terapeutei tinere din fața ei. Când s-a întors acasă cu senzația aceea de începere a vindecării pe care o ai după o primă ședință, i-a mărturisit tatălui ei că ea va fi psihoterapeut. I-a râs în față și i-a adus aminte că era mult prea sensibilă pentru a-și duce existența individuală, ceea ce, după el, era un argument clar pentru care nu ar fi în stare să ajute alți oameni. „Ăștia cu psihologia, îi spunea el, sunt oameni raționali care n-au probleme, îs oamenii care-s destul de deștepți să înțeleagă că numai fraierii au depresii și că ei pot profita de pe urma lor, și tu n-ai destulă tărie de caracter să ajungi la o așa concluzie”. Știa în adâncul ei că nu era nimic mai departe de adevăr. Urâse toată copilăria când i se spunea că nu are tărie de caracter, că e sensibilă, că nu o să fie în stare să se descurce de una singură. Tăria de caracter nu era nimic mai mult, credea ea, decât paravanul pe care oamenii care nu-și înțeleg emoțiile îl pun în față ca să-și justifice lipsa de identificare afectivă. În prezent, însă, era mai aproape de tatăl ei ca perspectivă asupra lumii decât și-ar fi dorit să recunoască. 

– Am impresia că ești cu mintea în altă parte, i-a spus Marta. 

– Nu sunt. Continuă. 

– Mă simt atât de singură în ultima vreme. Am impresia că nu mă pot înțelege cu nimeni. La școală vorbesc singură. Sunt profesoară de română și uneori mai scriu. Sau mă rog, scriam atunci când mă mai citeau oamenii. 

Marta își drese vocea, se aplecă către ea și o privi în ochi, după ce se convinsese că nu era ascultată.

– Tu ești ok?

Nu-și aducea aminte când a fost ultima dată când a întrebat-o cineva dacă se simte bine. Nu-și amintea nici când întrebase ea pe cineva cum se simte, deși avea mai mulți clienți deja și multe ședințe săptămânale. Ultima oară când vorbise cu Carmen despre sentimentele ei fusese cu câteva luni în urmă, când îi spusese că medicamentele pentru coșmaruri își fac efectul. În tot acest timp, deși dormeau profund și liniștit în fiecare noapte, se deconectaseră și deveniseră intrinsec rupte una de cealaltă. Marta încă o privea cu ochii umezi, în timp ce Sabina încerca să-și deruleze în minte ultimele dăți când se conectase real cu alte sentimente în afară de ură și nervi, însă singurele amintiri pe care le mai avea erau atât de îndepărtate încât începea să le privească cu detașarea adultului care-și judecă versiunile anterioare.

– Sunt ok. Dar mă plătești să vorbești tu, nu eu. Continuă. 

Marta vru să se apropie de Sabina, dar Sabina se împinse într-o parte, împrăștiindu-și geanta pe podea. Îi căzuseră cheile, apa, medicamentele, șervețelele umede. Ochii Martei s-au oprit pe cutia de medicamente. 

– Cred că ar trebui, totuși, să plec, îi spuse ea. 

– De ce? Numai ce am început și nu mi-ai zis nimic. 

– Nu cred că am cu cine să vorbesc. 

– Poftim? o întrebă Sabina. 

– De cât timp iei medicamentele pentru coșmaruri?

– Puțin peste șase luni. 

– Se explică, atunci. 

Marta se ridică să plece, dar Sabina o opri. 

– Mă plătești ca să te ascult. Ăsta e jobul meu. Stai jos și vorbește. 

– Îmi pare rău. Te compătimesc… Știu că pentru tine ce am fi putut face aici ar fi fost strict un act tranzacțional. Eu, însă, îmi doresc mai mult. 

– Am zis să stai jos. Mă plătești să vorbești. Vorbește! a urlat Sabina, în timp ce i se umfla o venă în mijlocul frunții. 

Pereții începeau să-și schimbe aspectul și lumina să se estompeze, iar Marta observă cum prin ochii Sabinei se vedea un spațiu gol. Îi tremurau buzele și mâinile îi erau încleștate. Își rupse o pieliță cu dinții și o scuipă pe jos. 

– Vorbește!! răgea Sabina cu o voce care-i venea din stomac. 

– Sabina, tu nu ești așa. 

– Nu mă cunoști. 

– Nu. Tu nu mă cunoști. Am fost în același an la facultate și te priveam cu admirație. Mă comparam cu tine și cu abilitatea ta de a înțelege. Când am aflat că renunți la master pentru a-ți îngriji tatăl, mi-am dat seama că nu voi putea niciodată să fiu la fel de altruistă precum erai tu. Eu n-aș fi reușit niciodată să mă dezic de mine și visurile mele ca să mă ocup de ale altcuiva. Am terminat masterul și am dat la litere. Voiam să scriu și să repar oamenii, să mă apropii măcar puțin de abilitatea de a mă sacrifica pentru alții. Am făcut modulul pedagogic și mi-am dat titularizarea. De tine nu știam nimic, nu aflasem dacă ți-ai mai dat dizertația sau nu. Când toată lumea a început să aibă coșmaruri recurente, am sperat că o să treacă, dar nu s-a întâmplat. Pe mine coșmarurile m-au ajutat să scriu. Am refuzat să iau medicamente, dar am căutat oameni. Până în ultimul moment am sperat că pot să vindec oamenii prin scris și compasiune. Credeam că cea mai sigură metodă e să încep cu copiii de generală, dar cu timpul s-au îndepărtat de generozitatea vieților lor proaspete. Încetul cu încetul, nu m-a mai citit nimeni, iar tot efortul meu de a crește comunități și de a construi un spațiu sigur pentru emoții și greșeală s-a dovedit a fi inutil. Pentru mine, fața monedei e dorința de a fi auzită, iar disponibilitatea de a asculta este reversul ei. Odată ce oamenii au început să se îndepărteze de comunitățile lor, moneda a dispărut cu totul. La început, ați fost liniștiți. Dormeați bine și erați ceea ce corporatiștii numeau productivi. Cu timpul s-au instalat dezamăgirea și dezorientarea. Eu priveam din afară. Erați pierduți, dar dormeați bine. Apoi ați devenit anxioși. După anxietate s-a instalat furia. Am observat cum crește rata criminalității, am observat ura cu care se interacționa pe stradă. M-am închis în casă până s-a instalat apatia, cea mai nocivă dintre ele. „Actele de barbarie pot fi comise rapid și pe scară largă nu atunci când oamenii devin imorali sau răi, nu neapărat, ci când ajung să fie impasibili. Când suntem indiferenți, detașați de ceilalți, atomizați”, am citit undeva. Într-o zi ți-am văzut numele pe plăcuța din fața cabinetului și am decis să vin la tine, fiindcă în amintirea mea erai singura persoană capabilă să ne mai salveze. Am început să studiez până când am dat de ceea ce nu ni s-a spus, că medicamentul te scapă de coșmaruri ducându-te într-un punct atât de jos încât să fii incapabil să mai simți empatie. Am privit din afară cum ea a început să se reducă, iar apoi să dispară în complexitatea ei. Vezi tu, am sperat ca tu să nu fi luat medicamentul. Dar m-am înșelat. 

– Uite cât e ora. Ni s-a terminat timpul, a spus Sabina și a început să-și adune obiectele neafectată.

Întoarsă acasă, își golise geanta pe măsuța de cafea. Îi căzură cheile, apa, șervețelele umede și cutia cu medicamente. Luă o pastilă și se întinse în pat. Tatăl ei îi spusese că îi e în sânge să stea la coadă. Se ridică și mai luă o pastilă. 

🖊️🖊️🖊️

Parte din open-call 2024. Curatoriere & editare de Maria Martelli. Corectură de corin.