Toni este mic. Toni a fost mic dintotdeauna și cred că de asta îl iubesc. În fiecare dimineață ieșim în pădure ca să adunăm ciuperci, multe ciuperci, ciuperci pentru totx cex din comuna noastră. Trăim într-o comună roșie, unde nimănui nu îi este foame și unde fiecare are casa lui. Casele sunt ciudate, dar sunt împreună; unite prin tuburi curcubeene, pentru că nimeni nu e singur în comuna noastră. Acestea sunt tunelele prin care trecem ca să ne vedem prietenx, sau pur și simplu atunci când ne simțim singurx și avem nevoie de comunitate. Sunt case strâmbe, cu alei colorate, și e foarte dezordine în comuna noastră, dar avem grijă de totx, așa cum sunt. Fiecare clădire a comunei are sute de mici crăpături din care țâșnesc plante pe care le ud mereu înainte să plecăm după ciuperci, astfel încât toate casele noastre sunt case-plantă. Pe străzile comunei nu circulă mașini, ci animale umane și non-umane. Comuna e înconjurată de o mare pădure. Uneori, când o privesc de la balconul casei noastre, îi pot vedea mișcarea. Nu e ceva care mă surprinde. Noi, oamenii din comuna roșie, am învățat că pădurea e la fel de vie ca noi. Pădurea, cu copacii ei labirintici și în continuă mișcare, e un organism care naște noi corpuri hibride în fiecare zi și nu știi unde se termină o specie și unde începe cealaltă. În centru, nucleul comunei, este un imens panou solar, o cupolă argintie care luminează puternic în zilele cu soare și în care ne putem vedea cu totx. În interiorul acestei semisfere gigantice se află o grădină la fel de mare, plină de plante și organisme pe care nu le poți găsi niciodată în pădure. Acesta este unul dintre modurile în care se manifestă relația noastră cu pădurea. În marea grădină sunt adunați toți copiii ei fragili, pentru care ar fi fost mai greu să trăiască în aerul dens din jurul comunei. Pădurea are grijă de noi și noi avem grijă de ea. Suntem cu totx responsabilx de îngrijirea plantelor vulnerabile. Le udăm pe rând, în grupuri care se schimbă în fiecare săptămână.
În unele zile mâncăm cu totx împreună, pe mese întinse de-a lungul aleilor care trec printre rândurile de copii-plantă fragili. Să faci de mâncare înseamnă muncă, și munca înseamnă împreună. După ultima serie de revoluții-apocalipsă, oamenii de aici au început să muncească altfel. Toate muncile necesare pentru continuarea existenței noastre sunt făcute la comun, dar nimeni nu are o responsabilitate fixă, pentru tot restul vieții. Modul nostru de organizare este fluid, organic, împreună și sensibil la nevoile fiecărui organism. În unele zile merg să culeg ciuperci, în altele sunt printre cex care pregătesc mâncarea sau printre cex care se ocupă de îngrijirea unei grupe de copii, iar în săptămânile obosite stau acasă. Grija și siguranța sunt pentru totx. Suntem o colonie de bacterii în fermentare care supraviețuiește într-o mișcare colectivă.
Toni mă ține de mână de fiecare dată când mergem după ciuperci. E timpul nostru ciupercă, atunci când suntem doar noi doi, dimineața devreme. Ceilalți doi parteneri cu care locuim, Ilse și Margo, au și ei timpul lor, timpul tofu, timpul kombucha. Avem cu totx și un timp comun, timpul X. În fiecare dimineață e timpul ciupercă, în care eu și Toni ne ținem de mână și mergem să căutăm ciuperci noi. Pădurea e foarte mare și nu am apucat niciodată să o vedem pe toată, pentru că e vie și mișcătoare, copacii ei își schimbă mereu pozițiile și uneori dau naștere unor noi specii. Toni e foarte fericit când vedem o ciupercă nouă, mică ca o floare care urmează să înflorească. Fuge spre ea, se pune în genunchi, se sprijină de pământul moale și își apleacă urechea până când se unește cu floarea ciupercii. Toni a învățat să asculte ciupercile și copacii, a învățat limba fungilor, pe care o ascultă de fiecare dată când găsim o specie nouă. Stă aplecat mult timp, pentru că ciupercile au un ritm lent și elaborat, la fel ca noi. Uneori ciuperca nu ne acceptă și ne întoarcem acasă fără nicio descoperire. Alteori ciuperca ne dă voie să o luăm acasă și Toni o pune cu grijă în buzunarul-ciupercă pe care îl are la salopetă. Timpul nostru ciupercă. În subsolul casei avem un incubator unde toate speciile au spațiu să crească și să facă ciuperci bebe. Lui Toni îi plac mult lucrurile mici și are modul lui de a comunica cu ele. Pe lângă incubatorul ciupercă, am construit la mansardă și un laborator kombucha, unde Toni și Ilse lasă ceaiurile cu fructe din grădina noastră să fermenteze în cele mai grase scoby-uri. Timpul nostru fermentare.
Noaptea comuna noastră nu e luminată de stele, ci de curcubeie încovoiate care se intersectează unele cu altele și formează un sistem intricat, ca niște alei nocturne care luminează în întuneric. În unele seri curcubeiele ni se deschid și intrăm în tuburile lor colorate. Privim aceste curcubeie cu membranele lor policrome ca pe un dar al pădurii. Tuburile sunt niște membrane moi și pufoase, aproape ca niște mușchi de copac acoperiți cu o pojghiță de licheni luminiscenți. Atunci când intri în interiorul lor începi să levitezi și ești împins în sus cu blândețe de cel mai ușor curent de aer. În unele nopți intru în organismele-curcubeu cu unul sau mai mulți dintre partenerx mei, Toni, Ilse, Margo. Ne lipim de mușchii colorați și urcăm încet și blând, atât de blând. În interior, fiecare curcubeu e plin de crevase și deschizături prin care poți intra, ca și când ai da la o parte o draperie. Aceste camere interne sunt împrăștiate peste tot de-a lungul tubului. Aud fiecare spațiu pe lângă care trecem, dar îl aud cu corpul, îmi șoptește cuvinte care mă traversează. Intrăm mereu în spațiul cu care ne conectăm cu totx, fără un motiv pe care îl putem articula, pur și simplu știm, e limbajul pădurii. Acolo e locul în care facem sex. Corpurile noastre se conectează fără rușine, proptite pe mușchiul curcubeului. Corpurile noastre se lipesc unele de altele, dar nu pentru a fi privite, ci pentru a se cunoaște. Corpurile noastre sunt frumoase, toate, și se bucură unele de altele. În spațiul acela învățăm că frontierele corpurilor noastre sunt șterse și aproape inexistente. În unele momente de conectare corporală simt că nu mai sunt corpul meu. Sunt corpul meu și pădurea, corpul meu și mușchiul pe care sunt proptit, corpul meu și partenerx, sunt corpul meu și. Suntem corp și un spațiu de intersectare, corp și întâlnire.
Toni este mic, la fel ca toți locuitorii din comuna roșie. În fiecare noapte, înainte să mergem la culcare, vorbim despre cum a fost ziua fiecăruia. Uneori pielea lui Toni emană un miros puternic de ciupercă, roiniță sălbatică și rozmarin, și poate de asta îl iubesc atât de mult. Zilele noastre din comuna roșie nu sunt mereu ușoare, dar nu ne e niciodată frică de mâine. Suntem în siguranță, suntem în comunitate, și somnul nostru e unul liniștitor.
🖊️🖊️🖊️
Parte din open-call 2024. Curatoriere & editare de Maria Martelli. Corectură de corin.
Descarcă PDF
Alex Aricei este o persoană care urăște capitalismul cu o ură revoluționară și scrie ca să își imagineze ce poate veni după. Când nu se gândește la utopii și la căderea capitalismului, petrece timp cu partenerx Toni. Animalul cu care se identifică este melcul.