Undeva între Tomis și Callatis

Olimp, 11 iunie

Pornim din Olimp, ca întotdeauna.

Carmen e și ea cu noi, deși nu știe asta încă; Luca, la fel. Din vârful hotelului Majestic îi urmărim cum intră în stațiune, trăgând după ei valizele încă nearse de soare pe strada complet goală. Se zăresc și schimbă câteva cuvinte. Însă nu observă nici pustietatea, nici pe noi la ultimul balcon al acestei clădiri odios de galbene.

Partea bună despre Olimp este că e aproape rupt de celelalte stațiuni. Poți să le vezi pe toate cinci de aici de sus, dar până la Neptun trebuie să traversezi o bucată de drum care noaptea se transformă într-un întuneric opac. Lui Alex îi place. Îmi spune că îi amintește cum e să doarmă.

Vine lângă mine pe balcon în timp ce, treisprezece etaje mai jos, Carmen și Luca ajung la recepție. Alex se apleacă aproape cu totul peste balustradă și mă întreb când am încetat să mă tem și de ce i se poate întâmpla, și de ce mi-ar putea face. Sub razele soarelui neclintit, pistruii de pe umeri îi sunt pururea neschimbați.

Când vede că încă mă uit în direcția sa, îmi zâmbește. Deocamdată fără dinți.

Olimp, 12 iunie

Mă uit la Carmen și la Luca cum intră și ies din mare, stând cu rândul de veghe lângă bagaje, fără să observe că nu mai e nimeni pe plaja asta plină de plastic în afară de noi patru. Nu că ne-ar fi observat și pe noi. Râd împreună în timp ce cumpără farfurii uleioase de la vânzătorul de hamsii de la marginea drumului, și nu par să observe nici că vânzătorul nu este cu totul acolo.

— Ți-e foame? întreb, în timp ce valurile se sparg în maldărele de alge uscate de pe țărm.

Alex oftează, trecându-și degetele prin nisipul încins.

— O să mâncăm mâine, îi spun.

Îmi presară niște nisip în palmă și aproape, aproape mă doare.

Neptun, 13 iunie

În Neptun ne hotărâm să li ne alăturăm.

Sau, mai degrabă, eu mă hotărăsc, iar Alex își târăște picioarele până când simte mirosul de ulei încins din Springtime-ul de peste drum și bagă viteză până la cea mai retrasă masă. Își pune picioarele pe un scaun de plastic, lăsându-mă să înaintez de unul singur pe ritmul unui șlagăr vechi de vară.

Înăuntru restaurantul este atât de puternic luminat, încât gresia bej de pe podea și de pe pereți lucește ca niște solzi. Muzica e mai tare aici, însă tava încă are ecou când o împing de la un galantar la altul. Pe drumul înapoi spre terasă cu tava plină, trec pe lângă Luca și Carmen, care stau împreună la masă, cu farfuriile pe jumătate goale.

Durează cam patru minute și jumătate până ce Carmen se întoarce spre masa noastră.

— Hei, scuze, dar mi se pare mie sau tot locul ăsta e foarte pustiu? S-a dat vreo alertă? Avem vreun lockdown?

De obicei nu observă atât de devreme.

În fața mea, Alex ridică din sprâncene anticipant și mușcă capul amar al unui pește — tot anticipant. Un fel de a spune, Vezi, dezbelește singur situația asta acum.

— Locurile astea sunt mai mari decât par. S-ar putea să nu ne fi potrivit la ore cu alții.

— Ați văzut voi pe cineva?

Mă chinui să gândesc pe fundalul mestecăturilor lui Alex.

— Nu prea.

— Nu era nimeni nici pe plajă, zice Luca. Am văzut prosoape, dar niciun om.

Nu pare să fi observat că nici mâncarea nu le-o servise nimeni. Întind o mână și trag farfuria de cartofi mai departe de Alex.

— S-ar putea să nu fi auzit vreun anunț de la salvamari.

Luca pare să ia în considerare posibilitatea.

— Da, poate s-a dus toată lumea la Mamaia.

Carmen strâmbă din nas.

— Nu în halul în care a ajuns stațiunea. Ultima dată când am fost acolo au încercat să ne ceară mie și unor prietene plata în euro. Cine dracu’ are euro?

— O groază de oameni, zice Luca.

— Oamenii ăia nu se sinchisesc să vină aici.

Luca se întoarce înapoi spre noi cu un zâmbet stânjenit.

— Unde stați?

— La Istria, zic eu.

— Ha! zice Carmen, uitându-și tirada.

— Și noi la fel!

Neptun, 14 iunie

În Neptun este și un lac, zămislit între hoteluri și plajă, tăiat pe mijloc de un pod. O jumătate e plină de nuferi; cealaltă, chiar și acum, de lebede.

Ajungem acolo după lăsarea serii, după ce Luca s-a dus să se culce, iar Carmen a ieșit să fumeze lângă piscină, și dezlipesc o sticlă de bere de pe fundul înghețat al unei lăzi frigorifice.

Mai mulți stâlpi de lumină sunt presărați de-a lungul lacului, dar întunericul crescând îi înghite cât de curând. Seara se afundă în negură, și lacul, la fel. Până când nu mai rămâne nimic în afară de reflexiile străvezii ale stelelor pe suprafața-i neagră și liniile ușoare pe care le fac pașii noștri pe lângă apă.

Duc sticla la gură și mi se umple de sânge, apoi cenușă, apoi în sfârșit de ceva acru odată ce mă așez pe jos, cu picioarele fluturând deasupra lacului, cu marea în spate. Vântul se pornește mai tare, și ne surzește.

— Mai ții minte prima oară, zic eu, când am crezut că asta era marea?

La o suflare distanță, adevărata mare ne răspunde. Dacă am fi știut cu ani în urmă ce știm acum, probabil nu ne-am mai fi dus s-o vedem deloc. Am fi rămas aici, cu nuferii.

Alex prinde un pește, apoi încă unul. Apoi încă unul. Apoi o pasăre. Îmi termin berea ascultând trosnetul oaselor.

Neptun, 15 iunie

Avem prima întârziere, dacă se poate numi așa, când Carmen se îmbolnăvește. Luca dă vina pe standurile de mâncare. Nu îl contrazic.

— Nu trebuie să stați cu noi, zice Luca. Mă descurc. Haide, mergeți, e frumos afară!

Îi ține părul lui Carmen cât încearcă să vomite, ștergându-i sudoarea de pe frunte din când în când. Mă întreb dacă vreunul dintre ei își amintește că acum câteva zile erau doi străini.

Ne petrecem ziua uitându-ne la toate standurile rămase din parcul de distracții, apoi pornim fiecare mașinărie. Cabina noastră de pe roată scârțâie întruna, ca un lemn șubred pe cale să se rupă, însă nu cade.

 În drum spre hotel, Alex adună câte un mănunchi de brățări fosforescente pentru fiecare mână. Noaptea, le văd pâlpâind la malul mării.

Jupiter, 16 iunie

Jupiter ne întâmpină cu nisipuri mai fine, ape mai limpezi și cu verdele odios al Capitolului de pe faleză. E un hotel atât de înalt, încât umbra-i ne urmărește până pe plajă, unde ne întindem cearceafurile în cotitura unui dig și ne petrecem dimineața aruncând pietre și adunând scoici.

Pe seară mergem de-a lungul unei străzi goale și înguste și ne umplem brațele cu porumb copt și clătite, iar sacoșele, cu sticle de băutură care nu vor avea loc în frigiderele hotelului.

Noaptea, în camerele noastre odios de verzi, cu balcoanele lor odioase de ciment și cu perdelele lor odios de bej, ascultăm cântecul țânțarilor deasupra noastră și privim cum luminile portului Tomis se aprind în depărtare.

Jupiter, 17 iunie

Carmen arată mai bine, dar nu cu mult. Degetele-i tremură pe brichetă, și se uită cu neîncredere la mare o vreme bună înainte să se întoarcă spre Luca.

— Mereu am…?

— Vine cineva în apă? întreb aproape prea repede; orice, doar să le distrag atenția.

— Doamne, da, m-am prăjit, oftează Luca, ridicându-se în picioare. Cami, vii și tu?

— Uh, nu, cred că o să…

— Haideee! O să-ți facă bine!

— Bine, fie!

Râde și se lasă ridicată de pe jos.

Mă uit spre Alex, și amândoi rămânem doi pași în urma lor până când marea ne ajunge peste glezne, rece ca toamna pe pielea noastră arsă de soare și de nisip. A fost prea la limită. Sau poate mi s-a părut.

Alex dă cu piciorul într-un val și mă împroșcă din cap până-n picioare, îmi lipește părul de obraji și îmi aprinde scântei galbene în ochi. Și Alex râde, râde și râde, fără sunet în vântul de vară.

Apa e mai curată, și nu mi-e frică.

Jupiter, 18 iunie

Nu mi s-a părut. Niciodată nu s-a întâmplat ca doar să mi se pară.

— Nu, îți zic eu, ăsta este hotelul nostru, zice Carmen, arătând cu degetul spre Capitol.

— Ești sigură? întreabă Luca nedumerit. Hotelurile astea comuniste arată toate la fel. Sunt destul de sigur că mai avem de făcut vreo două cotituri încolo.

— Da, sunt sigură, zice Carmen sever și începe să scormonească în geantă, moment în care îmi dau seama că nu mai are niciun rost să intervin.

Își scoate cheia de la cameră și o zdrăngăne în fața lui Luca, ca să vadă gravura cu căluț de mare care arată la fel ca cel care atârnă pe partea de sud a Capitolului. Luca clipește o dată, și așa mai pierdem o zi.

— A, da… Ha, aș fi jurat că…

— Trebuie să beau ceva, zice Carmen, ocolindu-ne în drum spre hotel fără să se uite înapoi.

Când arunc un ochi către Alex, mă așteaptă o expresie indiferentă. Însă îi simt unghiile intrându-mi în încheietura mâinii cât așteptăm ca liftul să ne ducă înapoi în camera pe care ar fi trebuit s-o eliberăm cu două zile în urmă.

Cap Aurora, 19 iunie

De data asta ne schimb cheile între ele cât toată lumea e ocupată pe plajă. Scot cercurile verzi ale Capitolului și las în locul lor pătratele alb-albastre ale Opalului, și asta rezolvă problema. Când ne ducem la hotel după-amiaza, ne ducem în Cap Aurora.

Cap Aurora, 20 iunie

Cap Aurora este o stațiune atât de mică, încât e ușor să o treci cu vederea pe drumul dintre Jupiter și Venus. O înșiruire de hoteluri cu nume de pietre prețioase, presărate pe mai puțin de un kilometru de pământ înghesuit între Marea Neagră și pădurea Comorova.

Ca să ajungi la apă, trebuie să o iei pe un amalgam de poteci și scări comune care leagă fiecare hotel într-o imitare stranie a unei grădini înclinate. La amiază aerul miroase a iarbă arsă și nimic mai mult. Seara, potecile devin atât de întunecate încât te pot face să crezi că ai să cazi și dacă stai nemișcat.

A fost odată unul dintre locurile mele preferate.

Nu mai dau de Alex odată ce ne prinde după-amiaza celei de-a doua zile pe plaja din Cap Aurora. M-am concentrat prea mult să stau mereu pe lângă Carmen și Luca, ca nu cumva să înceapă să-și împărtășească dubiile. Cam târziu, îmi imaginez că mi-ar spune Alex, cât mă prefac că nu văd privirile pe care Carmen și Luca și le aruncă cât mă aplec peste o integramă.

Țin și eu pagubele în frâu, mă imaginând răspunzându-i în timp ce completez un cuvânt din cinci litere.

Sau supracompensezi, îmi răspunde.

Nu dau de Alex nici când ne întoarcem pentru cină, nici după aceea, cât le țin companie forțată lui Luca și lui Carmen — până când vinul îl face pe unul dintre ei să adoarmă în lobby. Iar odată ce mă întorc în camera noastră, o găsesc întunecată și zgomotoasă ca marea, dar tot goală.

Sunt la ultimul sfert din ultima sticlă de vin când ușa se deschide scârțâind, iar o dâră de lumină galbenă taie camera în două pentru o clipă, apoi dispare și să lasă doar lumina lunii în urmă. Alex îmi aruncă o privire. Până și în întuneric înțeleg.

Părul îi este ud leoarcă, iar hainele i s-au lipit de piele, de parcă s-ar fi scufundat în mare, iar picioarele-i goale lasă urme ude pe mochetă — și nu doar apa i se scurge de pe piele. Se întoarce să încuie ușa, iar ochii îi sticlesc pentru o clipă negru din colț în colț.

Și nu mi-e frică, însă mă îngrijorez.

— Te simți bine? întreb, ridicându-mă de pe fotoliu. Nu am mai avut o întârziere așa de mare de mult timp.

În loc să-mi răspundă, mă împinge spre pat și mă lasă să cad, apoi se târăște peste mine până ce orice i-o fi intrat în haine intră și în ale mele. Îmi desparte buzele ca un animal înfometat, cu degetele precum cârligele în gura unul pește, iar respirația-i, un nod de plumb care mă trage în adâncuri. Un sărut ruinător, o înecare ritualică, un val care crește până ce îi dau ce vrea. Promisiunea unui scâncet, tremuratul unei prăzi prinse în gheare. Când îmi atinge limba cu dinții, gust atât sare, cât și sânge, și îmi amintesc că și eu flămânzesc de mult.

Venus, 21 iunie

Este ultima noastră noapte bună, dacă e să fim foarte generoși cu termenul de bună.

În Venus ne cărăm bagajele până la Calipso și nimeni, nici măcar Carmen, nu se poartă de parcă asta e ceva ieșit din comun.

Trag toate perdelele și Alex rămâne în cameră, cu cearceafurile care devin din ce în ce mai reci și mai umede în jurul său, și mă duc cu Carmen și Luca la plajă. Este o zi înnorată, ceea ce deja e neobișnuit. De obicei suntem deja în Saturn când încep să se adune norii.

Lipsa soarelui o scoate în sfârșit și pe Carmen de sub umbrelă, care ne anunță cu voce tare că se duce să caute bucăți de sticlă șlefuită printre scoici. O urmăresc cum își croiește drum de-a lungul țărmului, de la un dig la altul, până când dispare în masa pururea neschimbată de umbrele de plastic și de paie.

Luca face un pas mai aproape de mine.

— Sincer, mai degrabă prefer vremea asta. Uite, deja mă cojesc!

Îmi arată o pojghiță de piele moartă, ruptă pe alocuri pe un braț.

— Ți-am zis să te dai cu mai multă cremă.

— Da, dar nu știam că sunt un bebeluș, oftă el. Și nici nu era nimeni la casă când am încercat să cumpăr alta. Zici că suntem într-un oraș fantomă, nu?

Un râset neîncrezător i se scurge de pe buze ca grânele dintr-un sac rupt.

— Totul în regulă cu…?

— Jumătatea?

— Da.

— Nu se simte prea bine.

— Aaa. Insolație?

— Foarte posibil.

Își trece greutatea de pe un picior pe altul, trage de pielița însângerată de la un deget. Eu privesc vasele presărate la linia orizontului, așteptând să intre în portul Tomis. Luca îmi urmărește privirea.

— Ciudat că niciunul dintre vasele astea nu s-au mișcat de când am ajuns aici, nu?

— Nu? N-am observat.

— Nu știu, poate mi se pare…

— Poate.

Nu are nicio reacție, ceea ce îmi spune mai multe decât ar vrea. Îi tremură mâna când și-o trece prin păr.

— De-abia aștept să ajung acasă. Știu că tocmai asta ar spune un obsedat de muncă, dar îmi este și foarte dor de diminețile de la munte. Tot mirosul ăsta de pește îmi dă peste cap sinusurile, zice el, lovind ușor nisipul cu papucul. Voi ce-o să faceți după asta?

Dau din umeri.

— Nimic diferit.

Alex e în baie când mă întorc. Stă în cadă, cu ochii închiși sub apă, doar cu genunchii la suprafață. Odată ce mă las pe vine lângă cadă, crapă un ochi, și remarc fix momentul în care respiră aiurea. Remarc prima convulsie care îi scoate aerul afară din plămâni. Iar când încearcă să se ridice, îi pun o mână peste piept ca să rămână acolo.

Imediat are altă convulsie, apoi încă una. Se prinde cu mâinile de marginea căzii și dă din picioare până când mă fac leoarcă, însă nu mă dau înapoi. Nu mă mișc până când își duce mâinile la gât, până când își înfige degetele în ambele părți și își smulge pielea în fâșii neregulate.

Ce curge de acolo nu e sânge, ci ceva mult mai negru și atât de rece încât pielea îmi îngheață în câteva secunde. Îmi țin mâna acolo până când simt cum începe să respire din nou, apoi mi-o scot din apa neagră. Deja am un strat de sare cenușie și abrazivă în jurul degetelor.

De data asta, când Alex se ridică, brațele i se lovesc de cadă cu un clinchet, și îmi trec degetele peste ciripedele palide care îi împodobesc pielea, apăsând puțin pe locurile delicate de unde au căzut unele dintre ele. Rănile-i de pe gât par acum vechi și bătute de vreme, șlefuite ca cioburile din mare. Ochii îi sunt tulburi, aproape tulburi. 

Alex se uită la mine și îmi scuipă niște apă neagră în față, iar asta mă face să râd.

— Te simți mai bine?

Își trece mâinile peste față cu un geamăt.

— S-ar putea să grăbim pasul în curând, continui eu.

— Băga-mi-aș, era și timpul, îmi zice cu un oftat crunt.

Venus, 22 iunie

E trecut cu vreo două minute de miezul nopții când Luca ne bate frenetic la ușă, iar la și jumătate suntem deja pe fâșia stearpă de pământ care separă Venus de Saturn.

Drumul este întunecat de ambele părți, luna de abia ivindu-se printre nori. La stânga noastră avem nisipuri cenușii și marea învolburată. La dreapta, stufărișuri negre și Balta Mangalia.

— Nu știu ce s-a întâmplat, ne zice Luca în timp ce trecem de pe trotuar pe nisip. Am văzut că-și uitase telefonul în camera mea, iar când m-am dus să i-l dau, nu era nicăieri.

Nu își dă seama când trecem hotarul dintre Venus și Saturn, dar noi, da.

Dinlăuntrul unui hanorac destul de mare cât să-i ascundă și brațele și rănile de pe gât, Alex se sprijină de mine, și nu cred că are ochii deschiși în timp ce mă lasă să ne croiesc drumul.

— Ești sigur că a venit încoa? îl întreb pe Luca a doua oară.

— Păi, da… Adică… Uite!

E o lumină pe plajă, ceva mai în fața noastră, iluminând o umbrelă de paie.

Când ajungem acolo vedem că este, într-adevăr, torța de la telefonul lui Carmen, folosită pe post de baliză. Carmen însă nu e de găsit nicăieri.

— Parcă ai zis că-și lăsase telefonul la tine în cameră, zic și mă întorc spre Luca, însă nu mai e nimeni în spate.

Alex oftează lângă mine. Apoi îl aud pe Luca spunând:

— Îmi pare rău pentru asta.

Și cad la pământ.

Saturn, 22 iunie

Mă trezesc aproape de răsăritul soarelui. Mă doare tot corpul, iar hainele-mi sunt pline de nisip. Deschid cu greu ochii și o văd pe Carmen aplecată în fața mea, bălăngănind un cuțit între degete. Marea este la doar câțiva pași distanță.

— Cine ești? mă întreabă Carmen.

Mă uit într-o parte și îl văd pe Luca frecându-și mâinile anxios lângă Alex, care pare să-și fi pierdut conștiința pe un șezlong de plastic, cu încheieturile și gleznele legate la fel ca ale mele.

— Carmen, chiar nu pare să fie bine…

— Ți-am zis să nu te mai strofoci, mârâie Carmen, apoi îmi dă una în picior. Hei! Uită-te la mine!

Luca de abia își amuțește un scâncet.

— Te rog, Carmen, arată cu adevărat rău…

— Taci, îi zice ea și se întoarce spre mine. Unde suntem? Unde-i toată lumea? Cine dracu’ sunteți?

Îmi înclin capul spre dreapta cu o grimasă.

— Acolo-i Saturn, și după aia Mangalia…

De data asta, cuțitul îmi ajunge la gât.

— Numai minciuni! De ce nu pot să plec?

— Carmen, o avertizează Luca, distras de cuțit.

— Taci. Din. Gură. Spune-mi!

— Pentru că nu ai unde să te duci, îi răspund oftând.

— Ce dracu’ mai înseamnă și asta?

În spatele ei, marea vine un pic mai aproape.

— Aici nu suntem într-un loc anume.

— Unde suntem, atunci?

— Într-o cușcă.

Cuțitul îmi intră puțin în piele, iar Carmen scoate un sunet de parcă i-a rămas un nod în gât — și atunci îmi dau seama: nu este mânioasă. Este îngrozită.

— De ce faci asta? mă întreabă.

Marea este acum destul de aproape încât îi atinge picioarele, dar nu o observă.

— O, doamne, nu…, zice Luca.

De parcă aștepta o scuză să se oprească, Carmen se întoarce către el.

— Ce e?

Luca continuă să se holbeze la șezlongul gol de lângă el.

— Unde… unde a dispărut?

Preț de câteva momente pe care nu le au, amândoi ezită. Apoi marea este pretutindeni în jurul nostru, învârtindu-se ca vinul într-un pahar, atât de întunecată încât culoarea-i pare să se contopească cu cerul de deasupra noastră, să aducă stelele înapoi din noapte. Încă am mâinile și picioarele legate, iar când valurile mi se ridică peste piept, îmi amintesc sentimentul de sacrificiu, berbecii aduși la altare.

Văd cum două mâini pline de ciripede o prind pe Carmen de glezne, apoi dispare din fața mea. Mă întorc spre Luca, care se ține îngrozit de o umbrelă. Marea se învolburează. El se uită la mine și mă roagă fără cuvinte.

— Nu o lua personal, îi spun și îmi închid ochii în timp ce marea ne mănâncă pe amândoi de vii.

Saturn, 23 iunie

Sfârșim în hotelul Sirena, ca întotdeauna, și deși nu pot să mă mișc, știu că suntem singuri. Sunt singur, în camera asta albastră cu vedere la mare, cu ușa de la balcon deschisă, perdelele alb-albastre dansând în vânt.

Miroase la fel ca de fiecare dată, a cearceafuri apretate și mochetă spălată, sare de mare și ceva atât de vechi încât nici toate straturile de vopsea din lume nu-l pot acoperi. Miroase ca verile copilăriei. Miroase ca o amintire.

Pe tavan sunt chipuri. Gravuri ușoare în vopseaua decojită. În acest moment le văd uitându-se la mine, nenumărate expresii de jale și groază.

Doar că nu sunt nenumărate. Știu exact câte sunt.

Ușa se deschide, briza îmi împinge perdelele deasupra ochilor pentru o clipă și chipurile dispar, și pot să mă mișc. Mă ridic în capul oaselor.

Alex intră cu un set de chei. Îmi aruncă o privire, dă din cap, apoi aruncă cheile în coșul de gunoi, unde se lovesc de celelalte cu un clinchet înfundat.

— Gata? întreb cât își alege un pix.

— Gata, îmi zice, mai scriind două nume pe perete, și observ pe braț semnele înroșite de unde i-au mai căzut două ciripede.

— Ești bine?

Îmi face semnul păcii fără să se întoarcă.

— Vrei să vedem care-i următorul?

— Presupun că trebuie.

Din camera noastră de la ultimul etaj coborâm pe scări până pe la mijloc. Jumătate din ușile de ambele părți ale holului sunt deschise, ceea ce face curentul atât de puternic, încât e ca și cum am merge prin apă. De după ultima ușă deschisă văd bagajele arse de soare care le aparținuseră lui Carmen și lui Luca. Apoi Alex învârte cheia în următoarea ușă și pășim înăuntru.

Camera asta este la fel de goală ca și celelalte, însă de o parte a patului este o valiză neagră cu roz, iar de cealaltă, un rucsac cu multe modele, aruncat pe un fotoliu. Nu ne ia mult să scormonim prin ele, să aflăm nume și ocupații și interese, să ne planificăm traiectoria pelerinajului ăsta funebru și să îmi imaginez unde mai exact le vor apărea și lor chipurile pe tavan.

Ies pe balcon și mă gândesc să urlu, dar după atâta vreme ar fi cam exagerat. Alex nu-mi spune nimic când vine după mine câteva clipe mai târziu, doar se reazămă de balustradă lângă mine, privind marea.

Încă suntem pe balcon când aerul se schimbă, de parcă am coborî de la o mare altitudine. Când, preț de câteva clipe, poarta cuștii ăsteia se întredeschide, iar liniștea apăsătoare se preschimbă în forfotă, în trafic și zbierete și râsete și toate semnele de viață care de obicei lipsesc aici. Însă niciunul dintre noi nu își întoarce fața de la mare.

Apa strălucește, și mi-e frică, căci în orice clipă are să-mi spună iar.

— Poate ar trebui să pleci, îmi spune Alex.

— Nu plec.

— Cred că, dacă ai fugi, ai reuși.

Aștept până se uită la mine, înainte să-i spun:

— Nu mă duc nicăieri.

Un zâmbet amar îi atinge buzele.

— Au mai rămas atâtea camere.

— Nu mă grăbesc.

— Ești un netot, îmi spune, dând din cap.

— Știu, recunosc, zâmbind și eu. Dar mai avem doar jumătate.

— Și după aia?

— După aia, am scăpat.

Un hotel întreg de vieți poate să pară cam multe date la schimb pentru doar două, dar, la urma urmei, aș pune la bătaie și mai multe, doar de dragul lui Alex în lumina altor stele.

În jurul nostru sunetele deja devin difuze, și aproape că simt cum timpul se scurge din cameră, din clădire, din stațiune, din lume. Până când suntem înapoi de unde am plecat. Aproape.

— Hai să ne alegem o cameră pe nord de data asta, zic eu.

— Hai să nu mai vorbim dracului cu ei de data asta, zice Alex.

Încep să râd.

— Bine. 

🖊️🖊️🖊️

Parte din open-call 2024. Curatoriere & editare de Maria Martelli. Corectură de corin.